Marco

Capitolul X

*Marco*

        Am ieșit din cameră, trântind ușa în urma mea. Am coborât repede scările și am ieșit în frigul care mă îngheța, afară. Era a dracului de frig, dar cine naiba să și simtă?

        Ce mama dracului era cu ea?

        Ieri s-a topit pe picioare la propriu de plăcere lângă mine și azi vine în camera mea, de parcă aș fi condamnat-o la moarte. Ori sunt eu mai prost decât credeam, ori îmi scapă mie ceva, dar simt că înnebunesc și că nu mai înțeleg nimic!

        Vrea să o las cu adevărat în pace? De asta a acceptat să se culce cu mine? Credeam că în felul ăsta, va recunoaște în sfârșit că este atrasă de mine, dar se pare că m-am înșelat amarnic. A venit în halul ăla la mine ca să scape cât mai repede. Ea chiar nu mă mai vrea. Mă durea sufletul, nu știam cum am reușit să o pierd iar. Nu aveam de gând să mă mai culc cu ea, ca mai apoi să îmi spună că a făcut-o din obligație, șantaj, sau ce mama măsii poate să mai spună, doar ca să scape de mine. Nu o să îi dau ocazia asta!

        Eram a dracului de nervos și mi-am aprins o țigară, am fumat-o din două fumuri și am mai aprins una, când am auzit în spatele meu ușa deschizându-se. Era Elena, cu o privire spășită, de parcă aș fi pedepsit-o și la dracu cu toate, chiar simțeam acum nevoia să o pedepsesc groaznic pentru felul ciudat în care se comporta, dar știam că nu mai are rost. Totul s-a terminat.

       - Marco, aș vrea să vorbim, spuse ea încet și am mai tras un fum cu sete.

       - Despre ce? Am întrebat-o rece și am lăsat fumul să iasă spre cer.

       - Despre tot... ce s-a întâmplat.

       - Ah, stai linistită, nu te deranja, am continuat să vorbesc la fel de rece și cuvintele îmi ieșeau mult mai tăioase decât voiam. Știu tot. Nu sunt chiar atât de prost, Elena. Am înțeles. Și stai liniștită, nu o să îți mai cer să te culci cu mine, sau orice altceva. Am terminat orice naiba a fost între noi.

        Am aruncat țigara încă aprinsă în zăpadă și am trecut pe lângă ea, intrând nervos înapoi.

* Elena *

        Dacă mă călca în picioare în acest moment, durea mai puțin decât vorbele ce mi le-a spus. Cum adică știe tot? De unde? Eu nu am spus nimănui! Dar, dacă... dacă s-a întâlnit cu Saul și el a scăpat vreo vorbă?

        De aceea mă voia doar o noapte înainte să dispară? De aceea s-a răzgândit iar și mi-a spus acum că nu îmi va mai cere să mă culc cu el, și-a dat seama că nu mă mai poate atinge, după ce acel nemernic m-a atins în acel fel? Știe ce mi-a făcut și pentru asta, el a terminat-o cu mine?

        Plângeam în frig, cu degetele înghețate și tremurând. Nu puteam să mai rezist așa, bărbatul ăsta îmi aducea numai suferință! Dar, eu de ce eram mereu cea care pierdea? De ce doar eu eram afectată de prezența, atingerile, iubirea lui pentru că la naiba, da, îl iubeam din tot sufletul și mereu l-am iubit numai pe el! De când l-am văzut prima dată, primul iubit, prima dată când am făcut dragoste, prima ceartă, revederea, închisoarea, anii... nu am încetat niciodată să îl iubesc, oricât de mult am încercat să mă conving eu pe mine!

        Am intrat și eu înăuntru și m-am întors în camera noastră. Vlad sforăia de zor, iar eu am început să plâng și mai tare. Oricât de bun ar fi, nu asta îmi doresc, nu de asta am nevoie! Nu îl iubeam, nu îl voiam întreaga viață lângă mine! Nu pe el, pe nimeni altcineva!

        M-am schimbat și am adormit plângând în pernă.

        A doua zi când m-am trezit, Vlad era deja îmbrăcat.

       - Haide, iubito, trezește-te, îmi spuse el când am deschis încet ochii. Vreau să îți deschizi cadoul înainte de micul dejun!

        Am oftat greu și m-am ridicat, având ca țintă toaleta. După un duș rapid, m-am îmbrăcat și am coborât împreună în sufragerie.

        Singurul gând care nu mă lăsa în pace, era cum aveam să dau ochii cu el acum, când el știe tot și mai e și respingător în legătură cu asta.

        Spre surprinderea mea, livingul era gol și Vlad luă de sub brad unul dintre cadouri și mi-l înmână. Era un împachetat total în argintiu.

        L-am deschis și am găsit o brățară frumoasă din aur.

       - Îți place? Mă întreba el.

       - Este superbă, dar nu pot să o accept. Este prea mult!

       - Bineînțeles că poți să o accepți, Elena. Nu este la fel de frumoasă ca tine, dar m-am gândit că îți va plăcea.

       - Mulțumesc, am spus gâtuită și el mă ajută să mi-o închei, apoi își deschise cadoul, în care era un ceas de firmă.

       - Wow, draga mea! Este minunat!

        Ce face un om pentru a-și compensa afecțiunea? O cumpără. Și eu exact asta am făcut.

        Mă miram că încă Marco nu a apărut de nicăieri, așa că după micul dejun, l-am întrebat cum de nu a coborât să mănânce cu noi.

       - Oh, iubito, am uitat să îți spun. A plecat dimineață devreme. Spunea că s-a ivit o urgență și că trebuie să plece.

        Am înlemnit pe canapea, luptându-mă cu lacrimile care reveneau în forță. A dispărut până la urmă, așa cum a spus.

        Vacanța se terminase a două zi, oricum și eu eram mai mult decât ușurată să mă întorc acasă. În confortul meu puteam să îmi plâng de milă în voie, fără să mă mai ascund.

        Cele două proiecte avute împreună cu Marco erau aproape de final, știam de la ultimele verificări că se respectaseră planurile mele întocmai, așa că pentru ultimele retușuri am programat-o pe Bela să le rezolve. Nu voiam să îl mai văd, îmi făcuse mult prea mult rău.

        Din douăzeci și opt până în treizeci ne-am întors cu toții la birou pentru a rezolva și pune la punct ultimele lucruri rămase. Eram la birou, tocmai arhivam toate proiectele pe anul acesta, când am auzit un strigăt ca și un tunet pe hol:

        - Elena Maier!

        Am înghețat. Cineva îmi strigase atât de tare numele, încât cred că auzise toată clădirea. Dar, ce era mai șocant, era faptul că recunoșteam vocea asta dintr-o mie.

        Am pășit tremurând până afară, în hol, unde deja o grămadă de colegi priveau curioși și l-am văzut. Ciufulit, nedormit, încruntat și sexy, Marco fusese cel care urlase în mijlocul coridorului. Când mă văzu în ușa sălii de așteptare, veni hotărât spre mine, cu pași mari și apăsați, iar când ajunse în fața mea, se puse într-un genunchi și scoase o cutiuță din buzunar, deschizând-o.

       - Acritură mică, vrei să îmi stai pe cap toată viața mea?