Marco

Capitolul XII

        Orele treceau atât de greu, încât la un moment dat mi se părea că ceasul merge înapoi. Era pentru prima dată când școala mi se părea plictisitoare și profesorii incredibil de lenți. Maria îmi înțelese nerăbdarea și la un moment dat, îmi strânse mâna sub bancă. I-am zâmbit strâmb.

        Soneria puse punct chinului pe care îl îndurasem de dimineață și în cea mai mare grabă, mi-am aruncat toate lucrurile în ghiozdan. Aproape că am fugit pe stradă împreună cu prietena mea, până la casa celor doi băieți. Odată ajunse, am bătut la ușă nerăbdătoare și emoționată.

        Andrei deschise zâmbitor.

       - Buna! Intră, te așteaptă.

       - Mulțumesc, i-am spus sincer și m-am grăbit spre camera lui Marco.

        Am deschis ușa și l-am văzut stând pe un scaun, cu țigara în mână. Când mă văzu, fața i se lumină și așeză țigara în scrumieră.

       - Ești bine? a fost tot ce am putut să spun, pentru că lacrimile mă înecau.

       - Da, răspunse el încet.

       Se ridică, strâmbându-se de durere.

       - Ți-a fost dor de mine? mă întrebă și auzind aceste cuvinte, nu am mai putut să mă controlez și lacrimile au început să îmi curgă pe obraji. Plângi?șopti mirat.

        M-am îndreptat direct spre brațele lui întinse și l-am strâns tare, inhalandu-i mirosul.

       - Au, icni el iar eu m-am retras repede.

       - Nu, nu, protestă el repede. Vino aici, spuse prinzându-mă de mână și trăgându-mă lângă el.

        Își puse o mână pe obrazul meu și eu mi-am lăsat capul în palma lui.

       - Ce îmi faci tu mie? șopti el și se apleca să mă sărute.

        Simțeam cum mă încălzesc din interior spre exterior, până când aveam impresia că fața mea ajunsese la temperatura de fierbere a apei.

       - Căldura pielii tale e minunată, șopti el, frecându-și nasul de al meu.

       - Mi-am făcut atâtea griji pentru tine, am recunoscut, punandu-mi capul pe pieptul lui și respirând în sincron cu ritmul inimii sale.

       - Știu, Andrei mi-a spus tot. Mulțumesc, iubito.

        Am zâmbit la auzul acelui cuvânt. Suna atât de bine spus de el!

        Când ne-am îndepărtat într-un final, ne-am așezat pe pat. L-am văzut pe Marco devenind serios și aveam o idee despre ceea ce urmează.

       - Cred că trebuie să vorbim, spuse el grav.

       - Toate acuzațiile lui Paul...speram să spui că nu e adevărat.

       - Nu vreau sa te mint, Elena, mai ales acum când abia te-am găsit. Da, am fost mereu un nenorocit de copil problemă și am fost la școala de corecție, pentru că mă băteam prea mult cu alți băieți, până într-o zi când m-am trezit lovind un profesor. Iar, partea cu tata... nu îmi place să vorbesc despre rahatul ăla cu ochi. Pot doar să îți spun că mi-a alimentat furia toți anii ăștia. Și da, l-am băgat în spital, dar nu îmi pare rău. Aș face-o din nou, dacă aș avea de ales, vorbi el cu ură, pierzându-se în amintiri dureroase, dar îți jur că incendiul a fost un accident. Bineînțeles că a fost ușor să dea vina pe un copil care oricum era deja o problemă a societății.