Marco

Capitolul XVI

        Aveam voie să îl vizitez. Cincisprezece minute, la atât se rezuma întreaga noastră relație acum. Cornelia se întoarse și ea de la fermă pentru fiul său, am sunat-o eu și într-un final, și Marco. Acum stăteam amândouă într-o sală mică de așteptare, pentru a-l vedea.

       - Știam că ceea ce face îl va duce pe un drum greșit, vorbi ea încet, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Dar, speram să mă înșel.

        I-am pus o mână pe umăr.

       - Nu el le distribuie, am spus blând.

       - Le vinde sau le cumpără, care este diferența până la urmă? Știa în ce se bagă.

        Așa spusese și Cristian, doar că atunci refuzam cu încăpățânare să ascult. Dar, aceste cuvinte rostite de mama lui aveau mai mult sens.

       - S-a lăsat, Cornelia. Sunt sigură, pentru că am fost mereu împreună.

       - Știu asta, draga mea. Mi-a spus la telefon. Nu am cuvinte să îți mulțumesc!

        Mă strânse tare în brațe și își șterse ochii cu o batistă albă. Îmi era atât de milă de ea! Peste câte greutăți a fost nevoită să treacă de una singură aceasta ființă blândă și plăpândă!

       - Doamna Sima?

        Un ofițer de poliție o conduse pe Cornelia la Marco și mie nu îmi rămânea decât să aștept. Adevărul era că cele cincisprezece minute trecuseră repede și când se întoarse, avea ochii în lacrimi. Am oftat adânc, am mângâiat-o pe braț, pentru că orice cuvânt era acum de prisos și l-am urmat pe același ofițer.

        Am intrat in altă cameră, ceva mai mică și întunecată, care avea pe un perete paralel o ușă din oțel forjat. Aceasta dădea în celulă lui.

        Când am intrat, am simțit două mâini, una care mă prinse de talie, alta de obraz și gura lui care se apăsă de a mea grăbită, cu forță și cu o disperare stăpânită cu greu.

       - Iubito, șopti el, mângâindu-mi părul. Iubita mea.

        Ne-am îmbrățișat și apoi el îmi dădu drumul ca să mă privească.

       - Esti bine? L-am întrebat temătoare.

        Marco mă privi și nu răspunse, își încrucișă mâinile la piept și se răzemă de mica masă lipită de perete.

       - Ce se va întâmpla de acum înainte? Am vorbit iar, dar răspunsul la această întrebare nu voiam să îl aud, deși mi-o pusesem în gând de mii de ori până acum.

       - Voi merge în pușcărie. Voi fi închis cel mai probabil câțiva ani.

       - Nu accept asta, am spus hotărâtă,
în timp ce în inima mea apăru o fisură.

       - Avocatul meu a promis că va face tot ce se poate, dar trebuie să fim realiști, Elena. Nu mai am cum să scap nepedepsit din asta.

        O lacrimă reușise să îmi scape și am șters-o repede cu degetele.

       - Vreau să îți continui viața. Fără mine.

        Cuvintele lui m-au făcut să îl privesc șocată, gura mea formând un mic "o" de uimire. Nu, cred ca deliram acum sau aveam o halucinație extrem de reală, pentru că nu credeam că am auzit bine ceea ce tocmai spusese.

       - Poftim? M-am bâlbâit.

        Marco mă privea rece, ers imposibil de citit ceva prin privirea lui și eu încă speram să nu fi auzit bine.