Marco

Capitolul VI

        Acasă am reușit să mă mai liniștesc puțin. M-am schimbat și în timp ce îmi făceam un ceai, am sunat la birou pentru a-mi amâna tot ce aveam pregătit pentru astăzi. Eram mult prea obosită psihic și emoțional.

        I-am răspuns la Vlad, asigurându-l că sunt bine și că probabil mă paște o răceală, de aceea nu mă simțeam în regulă. Voiam să fiu singură, dar știam cât era de periculos să las toată suferința să mă cuprindă. Data trecută nu am mai ieșit la suprafață un an întreg.

        Am oftat. Viața mea s-a complicat peste noapte și eu nu am nici o idee despre cum să îi fac față.

       - Domnișoară Elena, vă simțiți mai bine? Mă întrebă Bela a două zi și eu mă simțeam vinovată acum pentru că i-am mințit pe toți.

       - Da, sunt mai bine, mulțumesc, i-am zâmbit.

       - Domnul Sima vă așteaptă în biroul dumneavoastră.

        Am înlemnit.

       - De ce a intrat acolo? Aproape am șoptit, încruntându-mă.

       - A fost foarte insistent, a șoptit și ea, aplecându-se ușor în față.

       - Ok, mulțumesc, am spus și m-am îndreptat spre ușă.

        Am deschis-o și l-am văzut întorcându-se pe scaun, elegant și atrăgător că de obicei, apoi ridicându-se în picioare, când privirile ni s-au întâlnit.

       - Marco, am oftat, dar nu am avut ocazia să termin ce aveam de zis.

       - Nu am de gând să plec de aici până nu vorbim, spuse el hotărât.

        O tristețe enormă puse stăpânire pe mine și nu aveam puterea necesară pentru a-l privi în ochi. De aceea am mers lângă geam și am privit afară, cu spatele la el.

       - Ce mai e de spus? Am vorbit fără vlagă. Prezența lui mă intimida. Este clar că a fost o idee proastă să reluăm legătura.

        Pumnul lui care izbi masa mă făcu să tresar.

       - Tu crezi minciunile pe care le spui? Mârâi el. Ce se întâmplă cu tine?

       - Viața mea era în sfârșit liniștită până să apari tu! am spus.

       - Și a dracului de goală! De ce nu recunoști că îți lipsește pasiunea, focul ăla care arde în interiorul tău? Ai nevoie de asta, Elena! Ai nevoie de mine!

       - Nu, am închis ochii.

       - Ba da, iubito, îmi șopti el la ureche și nici nu știu când a ajuns atât de aproape.

        I-am simțit buzele sărutându-mi gâtul și mii de fiori de plăcere îmi străbătură corpul. Mă prindea în mrejele lui din nou, avea un efect atât de toxic asupra mea și eu ca o idioată mă lăsam sedusă de el din nou și din nou...

       - Am iubit, Marco. Ține la mine.

       - Te-a atins?

        Probabil că într-o conversație normală, i-aș fi dat chiar o palmă pentru că îndrăznise să mă întrebe asta, dar ceea ce se întâmpla acum nu era deloc normal. Am dat din cap în semn că "nu" și am putut să îi simt zâmbetul mulțumit. Eram lipită cu spatele de pieptul lui și el îmi desfăcu lent trei nasturi de la rochiță, apoi își strecură o mână prin cupa de dantelă a sutienului, învârtind încet un sfârc întărit și trădător între degete.