Ascunzând realitatea dură

7. Ochii săi

Mi-era teamă. Dacă o să îl văd pe Iepavo, ce o să fac? Am avut timp să mă gândesc și să mă stresez, cât în lună și în stele, fiindcă domnul Lelea Lelu deși trebuia sa fie in 7 minute în Gatthuchhi a ajuns în 30. Este cel mai încet șofer pe care îl cunosc. Îl pot asemăna cu un melc. Are un motor de 300 de cai, și pot să zic ca fiecare părticică din autobuzul ăla e nouă, dar nu, nu de asta, pur și simplu așa conduce el. Cu 15km\h. Mi-a zis odată mami (că e profesoară și ea acolo)  că domnul Lelu conduce așa fiindcă se teme să nu pățim noi ceva. E adevărat că ar face închisoare dacă s-ar întâmpla un accident și unul din noi ar muri, dar nu se gândește el, oare, că am putea muri și de plictiseală colo pe scaunele tari din autobuz, făcând 6 km în 30 de minute?
(Oricum, mami i-a ținut apărarea fiindcă știm cu toții că si ea merge la fel de încet).

Am ajuns. Nu doream asta, dar după o juma' de oră am ajuns.. Era prima oară când îmi doream ca domnul Lelu să întârzie mult mai mult de cât o face de obicei. 
Cu totii coborâră în afară de mine. Aveam o reținere. 

-Doar nu vei sta în mașină?
Mă lua domnul Lelu peste picior. 

-Aș vrea eu..
Zisem într-o parte și mai încet. 

-Hai, hai, că tre' să închid mașina.

Coborâsem. În ciuda soarelui de afară, în interiorul meu era întuneric, doar gol și ceață. Nu speram să îl revăd. M-ar fi durut mult prea tare si mi-ar fi adâncit rănile.

Stăteam în curtea școlii din față pe o bancă, undeva ascunsă printre tufe să nu fiu la vedere. Clopoțelul a sunat. Inima a început să îmi salte, mai ales când am auzit ușa de la intrare trântindu-se și zeci de elevi îngrămădindu-se să iasă care mai repede afară.
Inchideam ochii și îmi tineam degetele încrucișate.
"Să nu fie el, să nu fie el"

Dar când tocmai îmi spuneam toate aceste incantații în gând sperând ca măcar să se prindă ceva de ele, o mână mă atinge pe umăr. Deschid ochii repede speriată cu inima sărindu-mi până la norii pierduti prin văzduh, și îl văd. Pe Arnold. Era doar Arnold. Inima mea se simțise atât de ușurată ca și cum trecuse prin foc. 

-Heii, Vaco Fițoasă!  Mă bucur să te văd!  Cum de ai venit? 

Dar înainte ca să pot să îi răspund și tocmai când inima mea începuse să își revină, ochii mei fuseseră ațintiți brusc spre ușa de la intrare. Tocmai ieșea Iepavo, privindu-mă adânc cu ochiul lui roșu și speranțele inutile ce mi le dădea în falsa privire, având în dreapta lui pe vărul său Parnavo cu zâmbetul lui fals ce te arde, și în stânga sa tot un prieten de al lui, Ghindă, cel care te distrugea prin tăcerea lui.

Iepavo mă privise din nou cu ochiul lui fals, plin de minciuni, vroind să îmi ardă până și cenușa rămasă din inima mea. Adevărat e că și eu îl priveam, doar că eu o făceam cu atâta iubire, compasiune  și nebunie încât nu ar fi potrivit pentru niciun muritor, soarele ar putea să pălească, iar eu nu m-aș putea opri niciodată din a face-o.