Iubind în tăcere

Capitolul 24

Observând obiectul de mare importanță, simți că golul din inetriorul său se mări semnificativ. Se privi din nou în oglindă, iar cea de a treia reflexie propriei îi lăsă o umbră plină de tristețe peste chip.

Prima reflexie, nepăsătoarea, fata obişnuită şi adaptată la cele petrecute.

A doua reflexie, îndurerată, exemplul cruzimii adevărate.

A treia reflexie, adevăratul chip... un chip care uită din când în când să zâmbească. Uită să aprecieze viața. Chipul pe care îl vezi pe stradă având ochii trişti, chipul pe care nu-l recunoşti, dar pe care îl judeci... chipul care îşi pierde întreaga frumusețe când, colțurile gurii sunt în jos. Asta e Blaineley, un chip cu o întreagă poveste în urmă şi o adevărată dramă în față. Asta eşti tu, asta sunt eu, fie ele măşti sau realitate, noi vom continua să le judecăm. Zilnic vedem mii de fețe, dar rar înțelegem motivele unor lacrimi, unor sărutări, unei cerții, unui dezastru.

Blaineley se apropie de oglindă şi încercă să zâmbească, dar tot ce ieşi fusese o fața cu adevărată urâtă. Zâmbetele false vor aduce mereu mai multă urâțenie, nu contează ce culoare au ochii, cât de curat e tenul, atâta timp cât pe aceste chipuri, considerate ,,frumoase" de o societate îndoctrinată cu perfecțiune, vor apărea doar zâmbete ocazionale sau false. Părearea lui Blaineley legată de zâmbete era foarte concretă, era oripilată de persoanele dichisite, fără strat de sinceritate pe ele şi uimită de felul în care o bătrânică săraca ce poate vinde flori, îți zâmbeşte.

Unde ai rămas copilărie? Sau unde eşti tu bătrânețe? Când îmi vei acorda iar doar zâmbete sincere?

Cu o ultimă răsuflare, deschisă carnetul de unde rupe o foaie şi scrie un mesaj scurt. Încearcă să treacă peste scurtul moment de pierdere sufletească şi ridică rucsacul de jos, se gândise să lase carnetul în el, dar la ce urma să facă, era nevoie de hârtie şi un pix.

Rucsacul din piele neagră se asortă perfect cu ținuta care o făcea să pară o fată în anul doi de liceu. Părăsi camera fără griji, îl auzie pe Moon când a plecat de dimineață, aşa că avea cale liberă. Lăsă foaia ruptă din carnet pe măsuță din sufragerie. Însă nu văzuse că uşa balconului era deschisă şi părăsi grăbită apartamentul. Brizele uşoare de vânt care umblau din balcon spre sufragerie, zburară foia de pe măsuță, sub canapea.

Moon era aproape de bloc, tocmai se întorsese de la mica întâlnire cu prietenii săi. Nu îi va mai invita pe Henry şi Violet pe la el niciodată, ultima oară când au venit, i-au adus cu ei pe Kevin şi Ashton, doi dintre băieții de la depozit. Problema lui Moon nu se rezuma la apariția neaşteptată a celor doi, ci la acțiunea de care avusese parte Violet şi Kevin la el în dormitor, cât timp el ieşise cu ceilalți pe balcon să fumeze. Aia fusese picătura care a umplut paharul, nu îl deranja ce făcea Violet, ea reprezentase pentru el fata care prinsese o dorință obsesivă pentru el. Pe el îl deranja invadarea spațiului personal şi mai ales deranjul, pentru că după felul în care Blaineley l-a privit în ultimele zile, e sigur că vina a căzut pe el.

La naiba, între mine şi Violet totul s-a petrecut doar de câteva ori şi asta acum multe luni. Înjură în minte şi strâmbă din nas, realizând că nici măcar fetele pe care le vedea nu-i mai stârneau interesul... Blaineley era singura care conta. Şi cum să vrei să te uiți la altele când ai un înger?

Se purtase urât cu ea în ultimul timp, nu îi mai acorda atenție şi era preocupat de alte treburi. Nici nu ştia dacă făcea totul cu intenție. Era un reflex prin care încerca să apere ceva... inimile lor.

Îşi trecu cu mâna prin păr şi ridică privirea, observând că se apropia de bloc. Dar ce îi atrase atenția, nu fusese blocul, ci însăşi Blaineley. Se încruntă văzându-i rucsacul din spate şi interacțiunea dintre ea şi şoferul unui taxi. Ținea o foaie în fața bătrânului şi încerca să pară cât mai convigătoare.