Negru. Cortina inca nu se ridicase, iar pasii mei cotrabaiau podeaua scenei din lemn, din culise. Majoretele imbracate in culorile liceului fredonau imnul si faceau poze de grup. Un tip de la ziarul local nu se oprea din surprinderea momentelor din backstage. Cristina era in capatul celalalt. Vorbea cu mama ei la telefon. Purta o rochita roz, pentru proba de zi. Participa la Miss Boboc. Nu ma pasiona acest concurs pentru ca stiam ca trebuie sa investesti mult, asa ca indiferent ca eram intr-a noua, nu am vrut sa fac parte din asa ceva. Cand ma vazu fata ei se luminia si ridica degetul aratator, semn ca mai dureaza cateva secunde si va veni sa vorbeasca cu mine.
In stanga mea venise, extrem de concentrat, purtand un costum exemplar, usor cambrat mirosind fresh, as putea spune un adolescent. Purta o cravata lunga, simpla, iar chipul sau panicat, isi lasa ca ochii sa citeasca randurile scrise pe o foaie.
- Deci. Buna seara dragi elevi, domni.. Uhh! Fir-ar! Era ''Bine v-am gasit!'' Repeta, contrazicandu-se.
Se dadea o lupta cu el insasi, insa nu ma remarca, fiind in lumea sa, speriat. Habar nu aveam cine este. Parul sau era pieptanat, exact ca un elev constiincios, fara nicio urma de ciufuleala pe care o avea in ziua de azi, la mana nu purta niciun ceas, pentru ca nu i-ar fi pasat de acest detaliu pe atunci, corpul sau firav, ce abia descoperea adolescenta, nu avea un limbaj inca definit ca cel din momentul prezentului de atunci. Simplu, usor timid, emanand acel sentiment pe care incerca sa si-l transmita singur: Pot sa fac asta!
Am zambit, caci cu siguranta stiam ca e mai mare ca mine, dar avea extrem de multe emotii, exact ca un participant, boboc. Puteam sa citesc asta din mainile sale care se framantau incet, ochii care i se plimbau pe tavanul teatrului cautand un loc de liniste. As fi vrut sa ii spun: ''Sunt sigura ca te vei descurca!'' insa pe atunci de abia daca ridicam ochii din pamant. Ce mult te schimba liceul!
- Draga mea! Ai venit. Rostise ascutit Cristina, atingandu-mi mana stanga.
- Normal ca da. Esti ok?
- Da, ca deobicei..Insa am prea multe emotii.
- Va fi bine. Vei vedea.
- Hai sa facem o poza.
Si ii facu semn fotografului. In cateva secunde, blitul aparatului acapara culisele si asa slab luminate. Dupa cateva priviri si la restul concurentelor, mi-am pastrat telefonul strans in mana, imbratisand-o pe Cristina. Avea nevoie de asta, insa cu siguranta o simteam mai degajata decat tipul respectiv, din colt. M-a privit pret de cateva secunde, apoi reincepu sa se miste, frenetic.
Si dupa ce reincepu sa recite discursul, mi-am dat seama ca urma sa prezinte intregul bal. Era prezentatorul. Ce nu as fi dat sa ii stiu numele, ce acum imi tremura pe buze! As fi dat orice ca sa stiu ca acel baiat firav, ce repeta un discurs de pe acea foaie, fara niciun stil de baiat sarmant si cuceritor, avea sa imi fie otrava peste mai bine de un an. Ochii sai pe atunci buimaci, sageti pentru mine, fataielile unui adolescent timid, acum miscari definite ce trezesc in mine tot felul de emotii. Acea privire pierduta, care acum prin pauze se intalnea cu a mea. Si-o pastrase, pentru ca si ea contribuise la momentul in care am cazut in acea dependenta de el.
Cu toate astea cred ca si atunci erau impreuna sau cel putin erau la inceputul relatiei, caci el inca nu era otravit de acea dezinvoltura pe care azi o detinea cu cea mai mare tarie. Corpul, alura si simplele lui miscari le vazusem in clasa a noua. Doua ore mai tarziu in acea noapte ii uitasem prezenta complet. Destinul, cum l-ar numi Andrada sau cel care imi cam controleaza viata, a reusit sa o faca pe boboaca Mayla ca in octombrie- noimebrie, in urma cu un an jumatate sa il vada pentru prima data pe Bogdan. Da, acel Bogdan care acum imi scutura trupul de parca as fi din nisip si ma face sa zambesc doar pentru ca stiu ca si el o face, chiar daca eu nu sunt motivul respectiv.
Si m-am trezit la realitate. Il visasem. Chipul sau, isi pastrase acel continut de acum ceva vreme, insa era cea mai vechea amintire pe care o aveam cu el, singura care era inchisa in adancul sufletului. Si in seara aceea acordasem prea putina importanta prezentatorului, gandindu-ma doar ca: ''Te descurci chiar bine! De ce aveai asa multe emotii!?'' Aparuse insotit de alte doua tipe, colege cred ca de clasa, insa impunatoare si extrem de cochete. Se potrivea foarte bine intre ele. Faceau un trio interesant.
As fi vrut sa le spun colegilor de clasa, ca se straduise mult tipu ca sa ii iasa discursul, insa ce rost avea? Nu cred ca le-ar fi pasat. Trebuia doar eu sa stiu asta, nu!? Fiecare cuvant articulat si fiecare oprire cand isi dregea glasul, ma facea sa zambesc si nu pentru ca imi placea de el, ci pentru ca avea atat de multe emotii.
Zac, cu gandurile mele, in bezna camerei si sper ca lupta ce urmeaza sa o am luni sa fie in favoarea mea. Sa nu ii vad. Sa lipseasca, desi mi-as dori sa fie acolo. As vrea ca destinul sa se fi oprit si semnele sa inceteze, insa unde ar mai fi fost amuzamentul si actiunea daca se oprea de abia la inceput, cand prinsesem gustul drogului!?
Cu toate astea, acea amintire imi tremura pana in ziua de azi gandurile. E ca o pagina, putin rupta si patata de timp, pe care mi-am reamintit-o cu putin timp in urma, cand i-am zarit chipul prin pozele de pe facebook. E cea mai veche si singura pe care o detin, dintr-o simpla intamplare, spontana si plina de viata. O coincidenta,o simpla intamplare pe care am transformat-o. A iesit la suprafata fara sa ma stradui, de parca cineva mi-o pictase pe retina, a doua zi trezindu-ma cu sentimentul ca eu si cu Bogdan ne-am vazut in trecut, acum ceva timp.
Si atunci ne intalnisem pentru prima data. Important e ca o voi pastra, mereu ca o fila veche. Si apoi am adormit, cu gandul numai la el. Cliseic, dar adevarat!
