"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
— Am o întrebare, mă bag singur în seamă și îmi proptesc palmele în speteaza canapelei, privindu-l pe bărbatul întins pe ea.
Francezul era concentrat acum pe o serie de hârtii din fața sa, dar își ridică privirea nonșalant spre mine, servind o gură din ceaiul său. Părea puțin uimit din a mă auzi vorbind, pufnind scurt.
— O, mai nou vorbești cu mine, spune amuzat.
— Știu că îmi duci dorul. În fine, mereu am fost curios, zic și îmi sprijin bărbia în palmă, privind în gol.
— Despre ce?
— Adică nu ai în fiecare zi ocazia să vorbești cu un mafiot. Deci trebuie neapărat să-mi aflu răspunsurile.
Sprânceana i se arcuiește și mă privi cu colțul privirii.
Poate acum câteva ore eram mai stânjenit din cauza la ce s-a întâmplat, dar ușor, ușor, am trecut peste. Nu pentru că acel sentiment s-a evaporat, nici pe departe, încă eram foarte emoționat în preajma sa. Dar doar am aruncat acest gând în fundul minții și am încercat să mă gândesc la orice altceva numai nu la ceea ce a fost între noi doi. Amândoi ne-am simțit bine, deci nu avea rostul să-mi bat capul degeaba.
Plus că oricum tot aici se ajungea. Eram blocați împreună. Nu aveam altă alegere.
— Mafiot? Nu m-aș numi chiar așa, râde.
— Mă rog, pe aproape. Deci, eram curios de ce faci asta.
— Asta ce? Servi o gură din ceaiul său.
— Omori oameni, lucruri de genul ăsta, dau din umeri.
Până la urmă eu eram Ash. Nu eram genul de om care putea sta într-un loc, indiferent de situație. Eram stânjenit? Sigur. Dar aveam eu de gând să stau într-un colț de parcă sunt mort? Nici la moartea mea.
Mă privi scurt și așeză hârtiile din mâna sa înapoi pe măsuța de cafea.
— De când tu cu întrebări la mine?
— Sunt curios.
— Plăcere, zâmbi ștrengărește.
— Poftim? Îl privesc dezgustat.
— Glumesc, surâde. Eu nu mă prea ating de oameni în mod direct, dar dacă este cazul, nu dau înapoi. Pur și simplu este nevoia. Indiferent că ne place sau nu. Știi cum se zice, ori prada, ori prădătorul.
Îmi arcuiesc o sprânceană.
— Dacă nu ați omorî oameni, nu ați ajunge în situația în care ați trebui să omorâți și mai mulți.
