"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
— Mă simt stupid, îi îngân fetei, iar Mia își ridică privirea înspre mine.
Își mișcă bărbia în stânga și dreapta, fără să mă privească pentru mult timp. Privirea îi coboară, genele lungi acoperindu-i ochii, în timp ce înfășura bandajul alb în jurul încheieturilor mele. Din cauza cătușelor, care fuseseră mult prea strâmte, aveam semne destul de urâte. Iar din cauză că mă mișcasem eu prea mult cu ele, aveam tăieturi în piele. Usturau ca naiba, mai ales că fata acum le dezinfecta.
— E okay, n-am luat-o personal. Ai făcut tot ce a trebuit ca să fugi. Cine nu ar face-o în situația ta? Îmi răspunde sinceră, iar eu las un scâncet să îmi scape buzele.
Mă durea. Mai ales cât dădea cu apă oxigenată.
— Nu te-a certat nimeni că mi-ai dat somnifere? O întreb mai reținut.
— Puțin tata. Lucrează aici, ți-am mai spus. Dar altcineva nu. Nu era de parcă știam în mod direct ce aveai de gând să faci cu ele, iar mie îmi place să ajut, pe buze i se conturează scurt un zâmbet prietenos.
Tresar când îmi atinge rana în mod greșit, iar ea se strâmbă, mormăind o scuză printre buze. Își trece părul după ureche, expirând lung. Încerca să fie foarte atentă, dar tot reuși să îmi murdărească puțin colțurile mânecilor cu sânge.
— Îmi pare rău. Nu am vrut să îți fac probleme, îi șoptesc jenat.
— Nu mi-ai făcut, răspunsul îi era simplu. Și gata! Acum ar trebui să se vindece în cel mai scurt timp.
Îmi privesc încheieturile înfășurate în bandajele albe și murmur câteva cuvinte incoerente. Îmi șterg palmele între ele de transpirație și zgârii ușor cu unghiile materialul. Nu-mi plăcea genul acesta de material, modul în care se simțea pe piele era oribil, mă zgâria pe suflet.
— Merci, sper să nu mă mai doară atât de tare, îmi ridic palma la nivelul feței.
— Yeah, chiar uneori ei nu gândesc cu capul. Îmi pare rău că trebuie să te afli în astfel de situație, dar Hardin e iarăși foarte furios… spune pe un ton dezamăgit.
Îmi ridic mâna și îi aranjez firele de păr de pe frunte, așezându-i bretonul. Ea îmi zâmbi discret și se rezemă de canapeaua din spatele ei. Nu am idee de ce stăteam pe jos în living, dar asta făceam în momentul de față. Este chiar ironic cât de goală este casa cu adevărat. Când stăteam închis aveam impresia că peste tot sunt oameni.
Dar toți oamenii veneau și plecau, iar dacă făceau asta, stăteau afară. Avusem impresia că toți pur și simplu locuiesc aici, dar nu. Doar Acosta o făcea. Unii mai dormeau din când în când, dar nimeni nu stătea nonstop aici. Până și cei care păzeau casa se schimbau constant. Fusesem convins că până și Mia stă aici, dar nu. Ea vine în fiecare zi după ora 12 și pleca seara cu tatăl ei. Și nici măcar nu vine în fiecare zi.
