"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
3 zile. Atât de mult timp au umblat doctorii pe aici, o secundă nu l-au lăsat scăpat cu privirea. Singurul moment când nu trebuia să își împartă aerul cu nimeni e când pleca la baie, dar și acolo dacă se ducea des, începeau să pună întrebări. Și pe mine mă enervau—nici măcar să ațipesc puțin ziua nu eram în stare. Dar acum se pare că Acosta și-a mai revenit pe picioare și i-a trimis pe toți înapoi de unde au venit, deoarece și el avea o limită. Nu mă prea mira.
Eu nici măcar nu aveam habar cât de bine este. Deși locuiam cu el aici, nu am vorbit deloc cu dânsul în mod particular. Asistentele veneau devreme și plecau târziu, îl urmăreau peste tot. La un moment dat a izbucnit și le-a zis să nu îi mai frece capul, iar cumva a reușit cu brio să îi alunge pe toți. Probabil aveau să mai treacă pe aici, dar cel puțin pe moment au plecat. Mă enervau și pe mine deja.
Îl aud cum trântește ușa în spatele lor, iar privirea mi se ridică dintre pături, dar nu pe mult timp, deoarece mă concentrez înapoi pe ceea ce aveam în mână. Citeam o carte înfofolit în plapume, deși era o căldură mortală afară. Pur și simplu mi se părea mai relaxant, iar temperatura înăuntru era mai scăzută. Acosta nu era om, erau 19 grade înăuntru, iar sincer să fiu, chiar îmi era puțin frig.
— Agh, mă doare capul, îl aud cum se plânge și se trântește pe canapea lângă mine.
— Tocmai ce ai alungat asistentele, puteai să le zici că te doare capul.
— Mă doare din cauza lor.
Îmi îndrept privirea pe furiș spre dânsul, realizând că este la pieptul gol. Avea în locul ranei bandaje, dar erau de culoarea pielii și abia de se vedeau. În comparație cu coșmarul care a fost acum câteva zile, nu mai arăta atât de groaznic. Ar putea chiar ieși afară așa. Lumea ar fi prea preocupată holbându-se la corpul său dezgolit încât să observe bandajele.
— Îți place să te uiți la mine, surâde, iar eu pufnesc neimpresionat.
— Eram curios de rană.
— De rană sau poate de corpul meu?
Iau o gură adâncă de aer și las capul pe spate, privind tavanul.
— Mi-am făcut-o cu mâna mea, închid cartea. Mi-a trebuit mie să o fac pe samariteanul cu tine.
— Oh, că tot veni vorba de asta, zice și se ridică, făcând înconjurul canapelei.
Îl urmăresc cu privirea dezinteresat, sprijinindu-mi bărbia în palmă. Devenise brusc mai energic. Nu prea l-am auzit vorbind atât de mult în acestea 3 zile, dar probabil i-a crescut dispoziția după ce a scăpat de oamenii de pe capul lui. Nici nu mi-a zis nimic de faptul că am zis locația apartamentului său. Oricum nu-mi imaginam că ar fi putut sta ascuns prea mult timp.
