"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
După săptămâni în care tot ce am văzut era curtea lui Acosta și interiorul casei sale pe care mai nou îl cunoșteam mai bine decât interiorul propriului apartament, retina ochiilor mei a avut șansa să se bucure de noi imagini. Imaginea copacilor care se mișcau în direcția opusă în aceeași viteză viteză mașina, era o imagine imagine mult mult plăcută decât pereții anoști din camera mea. Mă simțeam de parcă aș putea sta o veșnicie privind drumul, în comparație cu plictiseala la care am fost supus în ultimele săptămâni.
Parcă și aerul era mai curat. Parcă și iarba mai verde.
În fond, deși a trebuit să-mi fie legate mâinile, încât să nu fac vreo tâmpenie pe drum (chiar nu înțeleg de ce), legătura nu a fost atât de strâmtă și am reușit să scap de ea cu ușurință. Eram doar cu Acosta singur în mașină, iar el nici nu s-a obosit să-mi comenteze ceva. Nici nu cred că a observat la cât de concentrat este pe orice altceva, numai nu persoană mea. Drumul dintre vila sa și apartamentul lui în care aveam să ne petrecem următoarele zile a fost unul foarte liniștit. Abia de am vorbit, iar dacă o făceam, era ca el să-mi mai zică să dau muzica încet când trebuia să vorbească la telefon.
Am vrut să îi replic că nu se poate cu telefon la volan, dar după prima privire urâtă, am decis să nu-mi bat capul degeaba și am continuat să privesc imaginea de pe geam. Era o calmare pentru ochii mei să văd în sfârșit ceva nou. Chiar dacă știam că doar la atât se rezuma, deoarece în curând voi fi blocat iarăși între patru pereți.
Era depresiv dacă stai sa te gândești. Și foarte, foarte trist.
Ceva din mine regreta că nici nu încercam să fug, mai ales că era momentul ideal, însă amenințarea lui Acosta răsuna încă puternic în colțul memoriei mele precum un ecou într-o peșteră adâncă care nu se mai pierdea oricât de mult așteptai. Nu doream să am pe conștiință atât de multe morți, iar după ei să mă prindă din nou și totul să fie spre degeaba. Însă acest gând nu mă ajuta cu nimic, sentimentul de vină se simțea în continuare foarte puternic. Mi-am propus să aștept cuminte până are de gând Axel să apară și să scap atunci definitiv de Acosta. Așteptam ziua aceasta precum o sărbătoare și nu prea cred că mai aveam foarte multă răbdare.
Mașina parchează, iar eu sar din mașină, întinzându-mi mușchii, căscând larg, de parcă abia m-am trezit. Îmi masez scurt gâtul, în timp ce îl urmăresc pe francez cum încuie mașina, apoi se îndreaptă spre clădirea din fața noastră. Nici măcar nu mă aștepta, fiind nevoie să fug după el ca să-l prind din urmă.
Drumul a durat ceva timp, chinuitor de lung, dar în sfârșit am ajuns acolo unde trebuia. Fiecare os îmi amorțise din cauză că am stat în aceeași poziție în mașină câteva ore.
— De ce nu ai mâinile legate? Întreabă, privirea căzându-i asupra palmelor mele.
— Repede ai mai observat, îi răspund pe un ton sarcastic.
