"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
POV. Ash
Primul lucru pe care îl fac în momentul în care mă trezesc este să fug la baie și să-mi vărs tot stomacul precum o femeie gravidă în a 9-a lună. Nu țin minte nimic de aseară, doar sentimentul de frustrare care încă zvâcnea în mine. Poate era mai bine că nu țin minte nimic. Știam acum măcar că nu sunt de mine drogurile, deși nici nu aveam de gând să le încerc. Mă durea tot în mine.
Îl urăsc pe Acosta.
Ieșind din baie, îi văd pe cei doi care aveau grijă de mine și de asemenea o farfurie cu mic dejunul meu. Mâncarea nu a părut niciodată mai dezgustătoare, probabil fiind doar o antipatie provocată de grețurile mele— însă asta nu mă oprea din a-mi dori să-i arunc farfuria în cap lui Acosta. Nu era aici, dar mi-aș fi dorit să fie.
Voiam să urlu la el. Voiam și să fug de aici. Cât se poate de repede. Nu mai suport locul acesta. În fiecare zi mă enervează tot mai mult.
— Unde e Acosta? Îi întreb pe cei doi, însă ei doar mă priviră indiferenți.
Nu îmi răspund, făcându-mă să mă enervez și mai mult. Și așa eram foarte slăbit, mi-era rău, dar ei încă-mi și jucau pe nervi.
Doamne, doar dacă aș avea și eu un plan, ar fi genial. Trebuia să găsesc o șansă de a fugi, dar nici nu știam pe unde este ușa de ieșire. De fugit de ăștia doi care stăteau pe urmele mele nu era atât de dificil— din câte mi-am dat seama până acum, însă dacă riscam de prea multe ori și eram prins din nou, ar putea să îmi facă situația mai complicată.
Doar gândul la subsolul ăla îmi aducea fiori pe șira spinării. De acolo clar nu mai fugeam.
— Mi-e rău, le spun și iau o gură tremurândă de aer. Vreau ceva pastile sau simt că mor.
Exageram, însă altfel nu mă vor lua în serios. Cât timp eram viu, lor le era suficient. Indiferent că simt că sunt pe cale să mor. Indiferent că mă simt ca dracu. Erau mai indiferenți decât nemernicul de Acosta. Ăla măcar mai știa și alte expresii faciale, nu numai fața serioasă.
— Încetează, Park.
— Să vă rămână pe conștiință moartea mea, îmi ridic degetul mijlociu.
Unul dintre ei sare de pe scaun, însă celălalt îl oprește. Îmi scot limba la el, ceea ce se pare era la limită pentru el. Se apropie de mine cu pași apăsați și simt imediat cum genunchii mi se înmoaie.
Un moment mai ideal de fugit ca acesta nu exista. Știu că ușa era deschisă, însă după va trebui să fug până mă țin picioarele.
O zbughesc pe ușă și tot ce aud îmi este numele de familie strigat, iar pe cei doi cum încep să fugă după mine. Nu urmăream să scap, era imposibil să o fac, însă să găsesc pe cineva care să îi oprească pe ăștia doi din a mă bate ar fi perfect. M-au mai lovit de câteva ori pe parcursul ultimelor zile și știu deja cât de tare doare.
