Machiavelic (boyxboy)

8

♧

POV. Hardin 

  Privirea îmi cade înspre bărbatul din fața mea. Doborât la podea, în timp ce buzele sale pronunțau cuvinte fără un semn aparte. Părul de un mov nu foarte aprins îmi atrase primul privirea, iar ceva în mine se întreba care era motivul în spatele alegerii acestei culori interesante. Aș fi plecat de mult și i-aș fi lăsat pe ceilalți bărbați să finiseze treaba, dar dintr-un oarecare motiv stăteam aici.

  Nu vreau să recunosc că motivul era Axel. Că deoarece el era fratele lui Axel, eu stăteam aici în continuare. Nu este adevărat. 

  Îl urăsc pe Axel. Îl urăsc și pe Ashton. El îmi aduce aminte de frate-su și de aceea îi urăsc pe amândoi.

  Încearcă să se ridice în picioare, dar din cauza drogurilor, își pierde repede echilibrul, însă se ținu de perete. Tot îngâna cuvinte fără sens și chiar nu aș fi crezut că nu s-a mai drogat până acum— dacă nu vedeam asta cu proprii ochi. Se comporta total ca alt om. A fost și neobișnuit de cuminte după ce a luat doza, timp în care am reușit să înscenăm răpirea într-un mod mai dramatic.

  — Sunteți sigur că pozele vor ajunge la Axel? Întrebarea îmi părăsește buzele înainte să realizez.

  — Da, răspunsul unuia dintre cei doi era simplu.

  Expir lung și îl privesc pe Park cum delirează prin jurul meu. Poate nu a fost cea mai înțeleaptă alegere să-l droghez, dar ceva în mine încă mă oprea din a folosi violența asupra sa. Până la urmă sunt frați… deși diferențele dintre ei sunt de la cer până la pământ.

  — Bine, duceți-vă asta să faceți. Eu am grijă de el, glasul îmi era ușor răgușit. 

  Continui să îl urmăresc cu privirea. Drogul nu a fost unul puternic, chiar din contra destul de slab, însă a avut un efect mediocru asupra sa. Deși mediocru— era suficient de enervant. Eu tot nu consumam droguri, nu erau neapărat genul meu, dar nu înseamnă că nu am încercat măcar o dată. Categoric aveam rezistența mai puternică decât idiotul ăsta.

  — Vreau la plajă, mi se plânge și își lipi fruntea de umărul meu.

  Expir lung exasperat și îmi lipesc palmele ușor mai jos de umerii săi, privindu-l confuz. Avea o pereche superbă de ochi căprui. Era probabil unul dintre puținele lucruri care chiar îmi confirmau că el este Park. Axel îi avea albaștri, însă modul în care privirea lui Ashton mă examina minuțios, îmi dădea acel aer de Park.

  — Nu te lipi de mine, îi replic dezgustat. Urmează-mă.

  Pupilele îi erau foarte dilatate. Aproape am crezut că i-am greșit culoarea la ochi, însă nu. Erau căprui. Drace, de ce mă privea fix ca Axel? Doar la el mă gândeam. 

  Nici nu mai avea rostul să fiu sigur că o să fugă. Bărbatul acesta era acum în lumea lui. L-aș fi lăsat în subsol, dar deja i-am făcut o promisiune, iar eu sunt un om de cuvânt. Plus că poate îi mai vine vreo idee tâmpită și nu risc. 

  Azi trebuia Axel sa primească pozele. O să afle că frate-su e în pericol și va încerca neapărat să-l salveze. Nu prea am răpit oameni foarte des, nu sunt genul. Îmi place să termin totul direct. Însă Axel știa deja că nu îmi place să mă joc degeaba. Dacă trebuie făcut, o fac. 

  Știe că Ashton este în pericol cu mine. Iar după atâția ani în care am fost prieteni, am ajuns de destul timp la concluzia că el ține la fratele său. Indiferent că s-au văzut în ultimii 10 ani sau nu.

  Ajungem în camera sa și înainte ca să cadă pe podea, îl ajut să se apropie de pat. Îl privesc câteva secunde și las un oftat să-mi părăsească buzele. Fără de ajutor, îmi zic și îmi scot telefonul din buzunar. Verific repede mesajele și deoarece nimic nu-mi atrage atenția în mod particular, îl arunc înapoi în buzunar. 

  Tipul din fața mea acum se holba la peretele din fața sa. Nici nu cred că mai era necesar să-mi bat capul să trimit pe cineva aici. Însă nu am idee când o să treacă efectul drogurilor, iar cu idiotul ăsta nu risc. Park era o familie inteligentă, știa cum să își joace cărțile. Dacă a reușit odată să scape de sub supraveghere, însă nu a încercat să fugă, înseamnă că are un plan mai bun în minte.

  Ashton se prăbuși în pat, privind tavanul uimit. Ce-i drept, i-am dat un halucinogen, deci faptul că delira nu era prea nou. Dumnezeu știe ce vedea el cu adevărat. Spunea numai nonsens.

  — Acosta, îmi pronunță numele și mă privi amuzat. Numele tău e atât de amuzant, râse.

  Îl privesc perplex. El zicea asta?! Eu măcar nu aveam nume de motan.

  — Te referi la Acosta sau Hardin? Îl întreb dezinteresat.

  — La Hardin. De ce crezi că nu-ți spun pe nume?

  — Și de ce e amuzant?

  — Îmi aduce aminte de un film porno unde actorul avea numele tău, îmi răspunde onest, iar eu tușesc. 

  Nu cred că voiam să știu asta.

  — Okay, superb. Hai adormi o dată că deja mă enervezi, îi fac semn cu palma.

  Iau pătura (pe care tot el a aruncat-o pe jos, ce copil) și o arunc peste el, sperând să se culce odată. Am și lucruri mai importante de făcut decât să-i joc pe post de dădacă acum. Mi-aș dori să pot pune punct odată la tot și să-l omor. Mi-aș lua o grijă de pe suflet.

  — Te-am rănit cumva când am zis că numele tău este amuzant? Pune întrebarea.

  Ce nonsens.

  — Hai adormi.

  — Aș vrea să te văd plângând, zise visător.

  — Oh, ce coincidență, și eu vreau să te văd pe tine așa.

  Park era o familie de oameni complicați. Mai ales Ashton. Axel în comparație cu el era o fire cu mult mai calmă. Încerca întotdeauna să evite conflictul și avea acel gen de zâmbet prietenos. Ashton era mai rebel. Nu-i păsa de conflict, deoarece știa care îi sunt limitele. 

  Dacă stau să mă gândesc, o persoană precum el nu ar fi absolut deloc rea într-o echipă. Dar într-o luptă cu cineva ar muri primul oricum. 

  — Nah, eu nu plâng niciodată.

  — O să vedem deja.

  — Chiar vrei să mă omori?

  — Testează-mă și o să vedem.

  Pufni amuzat și își ridică două degete înspre mine. Zâmbi și imită mișcarea unui pistol, prefăcându-se că m-a împușcat.

  — Puf. Eu te-am omorât primul.

  Îl privesc indiferent și mă apropii de el. Privirile noastre se încrucișează, putând să-mi văd reflexia în ochii săi. Nici măcar nu înghiți în sec. Nu-i era absolut deloc frică de mine.

  — Nici nu-mi trebuie armă să te omor, îmi duc palma înspre gâtul său. Aș putea pur și simplu să te sufoc. Până nu mai rămâne nici o fărâmă de aer în plămânii tăi. Nici nu o să mă murdăresc de sânge.

  Pielea îi era fierbinte. El zâmbi.

  Își duse palma în spatele gâtului meu și mă trase mai aproape de sine. Atât de aproape încât respirația i se amesteca cu a mea. Iar șoaptele sale răsunau puternic în urechea mea.

  — Fă-o.

  Iar după cuvintele acestea, își lipi buzele haotic de ale mele, într-un sărut apăsat.