"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
POV Ashton
Trecuseră aproape două săptămâni de la accidentul cu Vincent, iar fața mea deja începea să arate mult mai acceptabil. Vânătăile erau aproape invizibile și nici nu mai dureau, rămânând doar conturul lor încă vânăt. Scăpasem și de unguente, dar și de plasturi și tot felul de bandaje. Mă puteam uita în oglindă fără să mă dezgust singur, iar mai nou am realizat și că aveam o fobie pentru sânge. Simțeam chiar și acum fiori electrizanți pe piele doar la gândul cum arătam imediat după bătaie, iar ca să scap de acest sentiment, îmi scutur capul. O să fie totul bine, trebuia să-mi reamintesc asta. Mi-am pus ca scop să fie totul bine, iar dacă eu—Ashton Park eram în stare de ceva, acel lucru era să-mi țin promisiunile.
Am tras aer adânc în piept și mi-am limpezit mintea. Nu puteam să gândesc normal dacă aveam mintea bulversată de o mulțime de idei haotice. Încă mă simțeam copleșit de întreaga situația, dar aveam foarte multă încredere în mine că până la urmă totul chiar o să fie bine. Continuam să mă gândesc cu jind la zilele în care nu voi fi la mila lui Acosta, dar chiar pentru prima dată, nu păreau atât de departe.
Aveam doar presimțiri bune. Deși Axel părea că a intrat în pământ și nu dădea nici un semn de viață, știam că el este undeva acolo și caută o șansă de a mă scoate de aici. Nu mai era atât de înfricoșător aici, nu cel puțin după amenințările fratelui meu, însă tot voiam să ies din acest loc. Am de gând după ce mă reîntâlnesc cu el, chiar să continui să țin legătura cu dânsul. Regret atât de mult că nu am făcut-o pe parcursul acestor ani, încât tocmai mă ataca acest regret din interior. Mă măcina vina. Aș fi putut atât de ușor să dau de el înainte de acest coșmar, dar nici măcar nu încercasem, iar acum mă simțeam prea prost. Data viitoare nu mai pierd șansa.
Afară era o zi superbă, perfect de stat prin grădină sau chiar la piscină. Acosta avea piscină, dar Mia va veni foarte curând și mă gândeam să o aștept pe ea întâi de toate. Chiar dacă mă uitam foarte ispitit la apa care reflecta atât de viu și colorat lumina soarelui. Era o zi perfectă de vară. Nici nu pare credibil cum de mai mult de 3 luni deja sunt în tot acest haos încurcat, iar Axel abia de a făcut contact cu noi. Speram să se grăbească. Aș fi fugit singur, dacă nu ar fi stat încă în joc viețile la zeci de oameni.
Acosta stătea și el afară, pe terasă, la o masă. Avea laptopul întins în fața lui, cu perechea sa de ochelari negri pe ochi și privirea ațintită înspre ecran. Părea concentrat pe orice naiba făcea. Undeva mă mânca să îi stric concentrarea, dar îmi mușc limba în gură și decid ca astăzi să fie una dintre rarele dăți unde nu aveam de gând să îi calc pe nervi. Cam des se întâmplă în ultimul timp aceste "rare dăți".
Purta o cămașă albă, răsuflată la mâneci și primii nasturi de sus descheiați. Părul îi era ușor ciufulit, probabil din cauza faptul că își tot răsfira degetele cu părul în timp ce continua să facă orice Dumnezeului făcea. Nu pot să zic că el nu s-a schimbat deloc după ce am făcut când eram încă amețit de la droguri. Nu mă evită, însă este cu mult mai diferit. Acum că îl vedeam pe el așa, îmi aduceam aminte cuvintele Miei, unde îmi zicea că Acosta este de fapt o persoană bună. Nu aș zice că este rău, dar bună ar fi mult spus. Nu mă mai amenință în ultimul timp—se îmbunătățește situația.
