"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
— Înțeleg că nu este cea mai plăcută ființă, dar haide să nu folosim violența. La sfârșit vă dau voie, dar acum, prefer să îi mai ofer speranțe lui frate-su, aud cuvintele atunci când îmi lipesc urechea de ușă.
Am fost dus înapoi în camera mea, dar ei 3 stăteau în hol. Mult noroc, Acosta, în maxim 1-2 săptămâni zbor de aici. Numai lasă-mă să pun ceva la cale, îmi spun în minte și îmi încrucișez brațele la piept. Prima dată trebuia să îi conving că nu am habar ce vreau să fac, iar după să îmi joc tot norocul încât să reușesc să fug. Suna mai simplu decât părea.
— Aha, dacă mai vine Axel.
— Va veni. Am verificat și mesajul a fost deschis. El a văzut pozele.
Nu prea aveam ce face în camera mea cu excepție de a mai răsfoi cărțile pe care mi le-a dat Mia sau să mă uit pe geam. Înainte îmi mai băteam joc de gărzi, dar acum idioții s-au învățat să încuie ușa chiar dacă ei sunt înăuntru. Patetic, dacă chiar voiam, tot eram în stare să fug pe ușă. Nu mă oprea pe mine o cheie.
Trebuia doar să-mi pun planul la punct. Să găsesc o șansă încât ei să mă lase în pace pentru câteva ore și să pot pleca în liniște. Iar cel mai important, trebuia să-mi construiesc încrederea lor în mine încât să decurgă totul fără de cusur.
Privirea îmi fuge înspre geam, iar o sprânceană mi se arcuiește curioasă în momentul în care văd o mașină neagră parcând în curte. Dacă nu mă greșesc, era chiar mașina pe care au folosit-o ca să mă răpească pe mine. (Acum că mi-am adus aminte de asta, mă întreb dacă chiar mă caută cineva sau Acosta chiar nu a mințit. Aveam prieteni, dar erau dese momentele când dispăream pur și simplu din motive diverse.) Mașina asta nu îmi oferea absolut deloc o impresie bună.
Drace, asta e oribil.
Din mașină este împins un om, iar din spatele său coboară câțiva dintre câinii lui Acosta. Nu puteam auzi ce se întâmplă, chiar dacă geamul îmi era deschis, dar îi puteam vedea că vorbesc. Unul dintre câini îl lipește cu capul de asfalt, iar după expresia feței puteam înțelege că erau supărați.
Foarte supărați.
Bărbatul pe care îl văd prima dată era îmbrăcat destul de bine. La costum, părul îi era aranjat, iar pe degete avea diverse inele care păreau scumpe. Își flutura palmele, semn că era emoționat, probabil cerându-și scuze. Dar ceilalți bărbați nu păreau că înghițeau cuvintele pe care le auzeau. Oare ce s-a întâmplat?
În cadru intră și Acosta. Se apropie cu pași apăsați de el, iar privirea îmi fuge înspre arma din mâna sa dreaptă. O lipi de fruntea bărbatului prăbușit, un zâmbet formându-se pe buzele sale. Dar nu împușcă, continuând să discute.
