Machiavelic (boyxboy)

2

♧

POV. Ashton

  Nu știu când mi-am recâștigat cunoștința, dar cert era că am pierdut sensul timpului. Totul era negru, nu puteam vedea nici dracu, iar un material îmi era legat strâns la ochi. Nu-mi plăcea întunericul, îmi oferea un sentiment vag de anxietate.

  Aud pași care se lovesc de asfaltul de sub picioarele mele, iar cu fiecare secundă, păreau tot mai aproape. Aud chiar și voci, dar al căror cuvinte nu erau prea clare, deoarece vorbeau în altă limbă. După accent, părea franceza. Eu nu o înțelegeam. Am învățat-o în școală, dar mă știam ca naiba.

  Câteva picături reci îmi lovesc fața, ceea ce mă fac să mă strâmb. Și podeaua de sub mine era rece. O să răcesc dacă mai stau mult aici.

  — El este? Nu seamănă cu Park, aud un glas străin.

  Avea un accent ușor vag franțuzesc, se vede că el era cel care vorbea mai devreme. Voiam să-l scuip, vreau să plec de aici și sunt nervos că sunt legat acum.

  — Da, Ashton Park, un alt glas îi răspunde.

  Pașii se aud tot mai aproape de mine, iar apoi simt o prezență foarte apropiată de mine. Simt și un miros plăcut de parfum, iar persoana se coborî la nivelul meu. Stăteam aruncat pe podea de parcă eram doar un obiect, nu un om. Îmi erau legate și picioarele, dar și mâinile. Pe lângă ochi și gură.

  — Ashton, ce nume. Spui că este un nume de pisoi, aud același glas cu accent franțuzesc spunând asta, iar de data asta nu mai am răbdare. 

  Îmi ridic genunchii și reușesc să-l lovesc pe franțuzoiul de lângă mine, el scâncind scurt și ridicându-se brusc. Mi-aș dori să-i replic, păcat că gura îmi era acoperită și ea cu o bucată de material strânsă. 

  — Șefu-

  — Măcar știu că nu este mort, am nevoie de el viu, îl aud cum comentează ușor frustrat. Sunteți siguri că e Park? Nu seamănă deloc. Nici la comportament, nici la înfățișare.

  — Da. Sunt născuți din tați diferiți. Seamănă amândoi mai mult cu tații lor decât cu mama lor.

Înghit excesul de salivă din gură și îmi las capul pe o parte, încât să-i pot asculta mai bine. Discutau cumva și despre… Axel? Despre fratele meu? De unde până unde a mai apărut și el în povestea asta?

  — Săraca femeie. Ia dați-mi un cuțit, o să-l calmez puțin. 

  Tresar scurt. Drace. Nu prea cred că un cuțit rezolva multe. De fapt, eram convins că un cuțit nu rezolva multe. Mai ales când era vorba despre mine. I-aș spune asta, dar aveam porcăria asta de material de-mi ajungea și-n gură, mă și înecam cu ea. Îmi făcea stomacul bolnav, îmi venea să vomit.

  Bărbatul se coboară iarăși la nivelul meu, deși de data aceasta își presă piciorul peste genunchii mei, fiind sigur că nu o să-l lovesc iarăși. Nu aveam de gând să o fac. Acum știam că are un cuțit în mână. 

  Chiar dacă a afirmat deja a doua oară că are nevoie de mine viu, nu a spus cât de viu. Și un om care era prăbușit în propria baltă de sânge, abia respirând, tot era încă viu. Voiam să mă asigur cât de mult mă voiau cu adevărat înainte să încep vreun concert pe aici.

  Îmi lipesc spatele de peretele rece în momentul în care îi simt răsuflarea atât de apropiată a mea. El observă, iar un surâs îi scăpă scurt buzele.

  — Awww, îți este frică. Parcă aveai atât de multă încredere în tine, ai venit cu atât de mult tupeu să-l întrebi pe… prietenul meu de ce te urmărește, încă mă râd când aud povestea.

  Simt cum înfige ușor cuțitul în obrazul meu. Nu suficient de tare încât să mă doară, însă suficient încât să-mi facă inima să bată cu putere. Trage lama cuțitului ușor peste obrazul meu, lăsând cel mai probabil o zgârietură superficială. Nu zicea nimic, dar îl auzeam cum chicotea slab la fiecare grimasă pe care o făceam.

  Brusc trage cuțitul repede, simțind cum inima mi se strânge, dar tot ce văd era lumină. Materialul care îmi acoperea ochii acum îmi cade pe umeri.

  În fața mea era un bărbat. Nu foarte matur. Părea mai matur decât mine, însă nu cu mult. Avea un păr negru, negru, aproape se contura în întunericul din încăpere, dar văluros, iar ochii săi căprui îmi fixau mândri privirea. Sub buza de jos văd o aluniță, iar zâmbetul i se conturează repede într-un rânjet.

  — Oh, dar de ce te uiți atât de furios la mine? Se ridică în picioare.

  Se juca cu cuțitul printre degete, însă îl pasează repede înapoi, conturându-mă cu privirea. Bărbatul care primi cuțitul, îmi taie și materialul de la gură, iar eu iau o gură adâncă de aer. Încep să gâfâi, aveam nevoie de oxigen.

  — Cine sunteți? Îi întreb, privindu-l în special pe francez în ochi.

  — Vocea chiar îi seamănă de Park, se încruntă. 

  Mârâi iritat, iar apoi îmi trag picioarele repede, reușind să-i lovesc încheietura de la picior. El nu își pierde echilibrul, dar mi-aș fi dorit să-l fi lipit de podea. Însă nu reușesc să fac mai multe, deoarece ceilalți doi bărbați își presară picioarele de ale mele.

  — Ce curajos ești. Nu trebuie să știi așa răspuns, îmi zâmbi, iar eu mârâi frustrat. Oh, doamne, dar dur mai joci.

  — Dați-mi drumul.

  — Interesantă idee, dar mă mai gândesc, bine?

  Iau o gură adâncă de aer, observând cum mă privește frustrat. Nu-i plăcuse încercarea mea de-al zdrobi de podea, dar o merita cu vârf și îndesat. Tind să cred că poate nu tipul pe care l-am lovit acum ceva timp era în spatele la toate acestea, astfel că sincer chiar nu am idee ce caut aici. Iar cel mai confuz eram de faptul de ce era și vorba de fratele meu?

  — Ce caut aici? Dezlegați-mă.

  Francezul schimbă câteva vorbe cu bărbații din spatele lui în franceză, iar apoi se întoarce spre mine. Privirea îmi fuge prin interiorul încăperii, părând a fi ceva cameră dintr-un subsol. Era foarte frig totuși, iar condițiile erau groaznice.

  — Stai fără griji, nu vei sta legat. Îți oferim libertatea de a te mișca cât își dorești tu prin camera asta. Doar să nu ieși de aici, îmi zâmbi exagerat de fals.

  Mă încrunt. 

  — V-am făcut ceva rău? 

  Își ridică sprâncenele și spuse câteva cuvinte în franceză, râzând. Mi-aș dori în momentul acesta să știu franceza, dar nu înțelegeam nimic din ce spune.

  — Trebuie să faci ceva rău, Ashton? Îmi pronunță numele cu un accent aparte. Avem nevoie de tine pentru a-l prinde pe Axel Park.