"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
POV Hardin
Îmi simțeam sângele cum îmi fierbea în vene din cauza nervilor. Mă mai calmasem puțin, dar tot eram la limită. Mi-aș fi dorit să-mi luat din timp și să-i fi golit o rezervă de gloanțe în fruntea lui Vincent, dar și așa Ash fusese în stare gravă. Cât de ipocrit și idiot să fii? A avut îndrăzneala să se bage ca ultimul tâmpit în treburile mele—apoi încă și îndrăznește să bată oamenii după capul lui?
Park din fericire acum era mai bine. S-a trezit și cred că mânca, deoarece am trimis-o pe Mia să aibă grijă de el. Trebuia să îmi termin de dezinfectat rana de pe talie. Se deschise rana când l-am cărat pe Ash și durea ca naiba. Dar acum am terminat, astfel că mă regăsesc la ușa bărbatului.
Era vina mea că a ajuns în mâinile idiotului ăla. Vincent avea undă verde—cel puțin avuse—pe teritoriul meu, deoarece trebuia să se căsătorească cu Sierra și o mai vizita din când în când. Astfel că i-am permis orbește. Nu mi-am imaginat că o să își bage nasul ăla al lui mare acolo unde nu îi fierbe oala. Doar amintindu-mi asta și voiam să îl bag în mormânt.
Îmi înfig degetele în palmă și intru în camera lui Ash. Nu îl puteam văzusem de când tot eu l-am adus în patul său. Atunci însă avea încă conștiința pierdută din cauza dozei destul de mărite a drogului. A trebuit să chemăm doi doctori pentru a ne asigura că o să îi reziste corpul. Am avut pur și simplu noroc că Ash are un metabolism destul de puternic. După ce a trecut efectul drogului, a fost în stare să se trezească.
Acum stătea în pat, mâncând. Cel puțin mânca ceva iaurt, cu privirea ațintită în gol. Și-o mută curios spre mine, însă nu zice nimic. Fața îi era mult mai decentă decât acum câteva ore bune. Câteva vânătăi nu foarte puternice, bandaje înfășurate în jurul nasului și buza inferioara spartă. Poate nu suna bine, dar în comparație cu haosul plin de sânge mai devreme, era cu mult mai bine.
Îmi prinse privirea și își strecură în gură nonșalant o lingură de iaurt, așteptând ca eu să încep a vorbi. Îmi dreg glasul și îmi bag mâinile în buzunar, apropiindu-mă de el.
— Cum te simți? Îndrug întrebarea, urmărindu-l cu privirea.
Reacționă puțin surprins de întrebarea mea, dar nu zise nimic în mod special.
— Mai bine decât acum câteva ore, clar. Dar încă foarte slăbit, spuse gânditor ultima parte.
— Clar, ți-au dat o doză mult prea mare, iar drogul și în doze mici este periculos.
Se lăsă pe spate, așezând atent iaurtul pe noptieră. Își trase pătura mai bine peste el și mă privi.
— Poate Axel nu o să se răzbune pentru ce a fost azi, deoarece nu tu ești de vină? Întreabă el, iar eu îmi mut privirea.
