Era șapte și un sfert dimineața și eram blocată în traficul infernal. Cred că era un accident, pentru că am auzit sirene la un moment dat. Băteam cu degetele nerăbdătoare în volanul mașinii mele vișinii. Conduceam un Ford Fiesta full option și nu l-aș da pentru nimic în lume, deși tata încerca să mă facă încă de când l-am luat să îmi iau o mașină mai mare și mai sigură. Era un caz pierdut încă de la început. Nu aveam de gând să o schimb.
Au mai trecut zece minute și nu mă mișcasem nici un centimetru. Am apăsat pe un buton și vocea secretarei mele răsună în mașină.
- Domnișoară Maier?
- Bela, reprogramează ședința de la șapte și jumătate la opt și jumătate. Sper să ajung până atunci, am mormăit nemulțumită.
- Sunteți bine?
- Da, este un accident pe A-30. Sunt prinsă în trafic.
- Rezolv. Aveți grijă.
- Mulțumesc.
Secretara mea era cu un an mai tânără decât mine și extrem se eficace. Era blondă vopsită, cu ochi căprui și corpolentă, însă extrem de simțită și punctuală. Deși o apreciam pentru toate acestea, păstram o relație strict profesională. Nu încercasem să o fac prietena mea, eram mult prea strictă în ceea ce privește munca.
Am ajuns într-un final cu zece minute înainte de ședință și mă îndreptam cu pași repezi spre biroul meu de la etajul cinci.
- Bună, iubito, mă întâmpină Vlad pe coridor și l-am pupat grăbită pe obraz.
- Colega, aici, l-am mustrat și el zâmbi.
- Cum spui tu. Prânzul?
- Probabil, am spus, continuând să merg și am intrat în sala mare de așteptare unde Bela avea biroul.
- Bună dimineața, mă întâmpină ea.
- Bună dimineața, am spus grăbită. Dosarul domnilor Oscar și schițele doisprezece și paisprezece.
- Imediat, spuse ea ridicându-se automat.
Mi-am aruncat servieta pe birou, am luat din sertar noua fațadă a vilei somptuoase, a cărui arhitect eram și tableta de ultimă generație, pentru a le arăta proiectul în 3D. Apoi am ieșit grăbită și urmată de Bela, am mers pe coridorul spațios și am intrat într-una din sălile de conferințe.
- Buna dimineața, îmi pare rău că m-am lăsat așteptată, am spus văzându-i pe soții Oscar deja la masă împreună cu șeful echipei de construcții, al cărui nume îl uitasem și nici nu mă interesa să îl rețin.
- Nu face nimic, vorbi el. Secretara ta ne-a explicat totul.
M-am așezat în fața lor și am deschis schițele pe care Bela mi le-a înmânat imediat.
- Voiați o fațadă verde și mult mai deschisă, atunci am înlocuit zidurile de susținere cu piloni și am acoperit totul cu iederă cățărătoare. Pavajul va veni până aici, am spus indicând pe foaie, și veți avea parte și de o mică terasă. Un colțișor pentru relaxare.
- Îmi place, spuse doamna Oscar încântată și îi zâmbi soțului său.
- Vă arăt acum imaginea de ansamblu, am spus si am deschis tableta, arătându-le proiectul în variantă 3D.
- Este magnific, exact ce mi-am dorit, spuse ea, privind cu interes ecranul.
- Dacă și domnul aprobă, vom începe modificările imediat, am spus arătând spre șeful echipei de construcții.
- Desigur, totul este ok.
- Ne-am înțeles atunci, am spus ridicându-mă și dând mâna cu toți trei. O zi minunată vă doresc!
Trio-ul m-a salutat și am ieșit urmată de Bela.
- Domnișoară, m-a sunat astăzi domnul pe care l-ați reprogramat săptămâna trecută. Dorește să știe dacă întâlnirea de vineri este valabilă.
Mi-am dat o suviță de păr șaten după ureche, nervoasă.
- Am deja aceste două proiecte, care mă seacă de toată energia! Parcă nu se mai termină, mereu doresc ceva să schimb sau să adaug, am oftat.
- A spus, și citez: "Probabil așteaptă un avans, pentru a accepta să ne întâlnim".
M-am oprit și m-am întors spre ea, privind-o încruntată pe secretara mea. Aceasta ridică mâinile, în semn de predare.
- Cum îndrăznește? Am spus nervoasă. Nu am cerut niciodată atenții, de ce oamenii nu înțeleg că nu suntem roboți?
Dar, după câteva clipe de nervozitate, am capitulat.
- Spune-i că îl aștept vineri la prima oră, altfel nu mai accept nici un proiec nou!
Am oftat iar. Slujba asta mă seca de puteri, dar tocmai asta îmi plăcea. Ajungeam acasă fără pic de energie și tot ce îmi rămânea de facut era să lenevesc sau să dorm. Era perfect.
Dar, replica acelui neobrăzat îmi suna în urechi. Știam o singură persoană atât de directă, dar mi-am alungat repede acest gând din minte. Au trecut șase ani de atunci, pentru numele lui Dumnezeu! Ar trebui să nu îmi mai apară în minte așa brusc, în situații nepotrivite.
M-am închis în biroul meu și m-am afundat în muncă, până când telefonul meu privat sună.
- Alo? Am răspuns, fără să fiu atentă la apelant.
- Elena, iubito, ce faci?
- Cornelia! Am spus și pentru prima dată pe ziua se astăzi, m-am relaxat. Sunt la birou. Tu ce faci?
- Aș vrea să spun că îmi pare rău că te deranjez de la muncă, dar nu îmi pare. Ți-am spus de mult ca ai nevoie de un concediu.
- Și o să îl iau..., am vorbit încet, zâmbind.
- Așa ai spus și anul trecut, râse ea.
- Ok, poate nu, dar tot mă bucur să te aud.
- Vreau să te invit mâine seară la cină. Am vorbit deja cu Maria, o să fie seara fetelor.
- Ea te-a pus să mă suni, nu-i așa? Am acuzat-o, cunoscându-le foarte bine. Cele două erau cele mai bune prietene ale mele acum. Știe că pe tine nu te pot refuza!
- Ăsta e un da? Am auzit-o spunând fericită.
- Nu știu ce să spun...
- Vom veni și vom sta in fața biroului tău, până ieși cu noi! Mă amenință ea.
Am chicotit.
- Bine, ne vedem mâine. La ce oră?
- Opt, te luăm noi de acasă.
- Ok, așa rămâne. Te pup!
- Și eu, scumpo!
Am închis zâmbind. Eram în relații foarte apropiate, deși relația dintre mine și fiul său luase sfârșit acum șase ani. El ieșise din închisoare și avea propria afacere, atât știam și nici nu voiam să stiu mai mult. Avea grijă să mă cheme în vizită când el era plecat și era plecat mai mereu. Din câte am înțeles, avea sediul undeva în centrul țării, deci șansele ca noi să ne întâlnim erau minime și era perfect.
Un ciocănit în ușă mă făcu să tresar și mă aduse înapoi cu picioarele pe pământ.
- Intră, am spus redresându-mi vocea.
Capul lui Vlad apăru după ușă.
- Prânzul, ai uitat?
I-am întors zâmbetul și m-am ridicat de pe scaun.
- Mergem, am spus resemnată.
Ne-am îndreptat spre micul restaurant din fața clădirii uriașe, pe care scria cu litere mari, aurite "Golden Architects". Am comandat și am privit afară la vremea instabilă. Era mijlocul lui octombrie și ploile nu dădeau vreun semn că ar vrea să se oprească. Deși acum nu ploua, cerul tot era înnorat.
- Pot să știu la ce te gândești?
Mi-am îndreptat atenția spre bărbatul din fața mea, care era și iubitul meu de două luni. Acceptasem să ies cu el după lungile lui insistențe și mai mult de sărutări și mângâieri, nu se întâmplase nimic între noi. Bineînțeles că el a încercat, însă am reactionat destul de urât si asta i-a tăiat elanul. Era prima dată de la acel incident, pe care l-am închis bine într-un colț al minții mele, când încercam o relație, dar încă nu mă simțeam pregătită. După atâția ani, eu nu puteam să merg mai departe.
- La nimic anume, am răspuns într-un final.
- Uite, știu că poate este prea din scurt și mă grăbesc cu asta puțin, dar ce ai spune dacă am petrece Crăciunul împreună?
Întrebarea lui mă făcu să îl privesc cu ochi mari.
- Dar, este doar octombrie, am spus neștiind ce să răspund.
- Știu asta, zâmbi el stângaci, dar toate cabanele bune se rezervă cu mult timp înainte și voiam să știu părerea ta, înainte să pregătesc toate detaliile.
Mă plăcea, se vedea asta din felul lui stângaci și respectuos de a fi cu mine, dar din păcate eu nu puteam să îl plac mai mult decât ca pe un om blând, iar asta mă întrista.
- Pot să mă mai gândesc la asta? L-am întrebat zâmbindu-i și sperând că nu îi voi răni sentimentele... prea tare.
- Sigur, sigur, spuse el repede. Ia-ți cât timp ai nevoie!
Discuția despre escapada noastră se încheiase acolo și eu am fost mai mult decât ușurată. Seara, în casa mea simplă și cochetă dintr-un cartier liniștit, m-am gândit din nou la propunerea lui și m-am întrebat dacă asta mă va ajuta să îmi deschid ușa inimii din nou. Bine, poate nu să o deschid, dar macar să am curajul să privesc pe vizor.
Bum! Primul capitol din volumul III! Interesant, nu? Stați să vedeți next! Vă pup! ♡♡♡