Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul XXV

În prezent

Perspectiva Lenei

Analizez fiecare cuvânt al băieților. Însă cred că deja știu pe cine să cred. Jackson și Bruno aberează. În acești doi ani, timpul era îndeajuns pentru a medita toate cele întâmplate. Înțelesesem anumite lucruri și știu ce să răspund. Pierdusem o șansă, dar această pierdere mă învățase multe. Nici chiar eu nu fusesem atât de apropiat de Edward încât să-l cunosc. Nu știu nimic de părinții lui, de trecutul său, de preferințele sale. Iar Jacskon și Bruno mă urâseră pentru că sunt ceva ce lumea nu înțelege. El îmi dăduse mereu putetre, așa că îmi dedica dragostea lui mereu orice ar fi. De acum voi avea suficient timp să-l cunosc.

Mă apropii în pași mari de Edward. Jackson și Bruno sunt dezgustați de scena ce se derulează în fața lor. îi apuc obrajii și-l sărut. Acel sărut descrie toată viața mea cu și fără el. În sfărșit îmi înțelesesem menirea pe lume. Acel sărut povestește multe, mai multe decât ar putea lumea afla. Adandonarea de către părinți, hărșuirile de către societate. Moartea mștușii Alice, relația mea cu Edward, totul prinse contur. Crezusem că se terminase totul, în momentul în care îl prinsem cu Lisa. Acum înțeleg că eu eram disperată să fiu cineva, eram doar eu și problemele mele. Nu-l cuosc pe Edward, pe Alice, Lorena. Eram o naivă care doar se plângea.

Ne despărțim din sărutul nostru, lumea conturându-se din nou în fața noastră. Jackson era roșu de furie, avea mușchii încordați, la fel și Bruno.

-Cum poți să te încrezi în el, după toate câte a făcut!? Îmi cere explicații Jackson.

-Pentru că el a fost acolo ăentru mine, indiferent ce s-a întâmplat, cu toate că eu nu făcusem la fel. Voi doar m-ați jucat pe degete, am fost o marionetă. El m-a eliberat. Voi doar vreți să mă distrugeți, el m-a ridicat de pe podea.

Nu-i conveni adevărul, dar aici se termină jocul. Îi apuc mâinile lui Edward și îl rog din priviri să plecăm. El tot mai avea nevoie de îngrijire medicală. Rana nu arăta prea bine. Îi întoarcem spatele lui Jacksom și Bruno, dar aud o împușcătură care mă șochează pentru un moment dat. Următoarea imagine se derulează în fața mea cu o mișcare atât de lentă care mă sfâșie pe dinauntru. Edward cade pe pâmantul rece și înzăpezit, sângele lui stropindu-mă. Mă întorc spre cel care trase arma și îl văd pe Jackson cu un pistol țintuit spre locul unde căzuse Edward, era șocat și el, la fel și Bruno care îl ține de umeri. Șocul pune stăpânire pe întrega situație, iar pentru o clipă rămân nemișcată. Mă așez în genunchi, lângă Edward, încercând în disperarea mea, să opresc sângerarea.

-Edward! Te rog, rezistă! Nu mă lăsa! Te rog, doar rezistă încă puțin.

Deja lacrimile mele încep să curgă șiroaie, obrajii mei arzând. Gâtul mă ustură, inima mă doare, sufletul meu cerșește după speranță, dar mintea mea îmi trimite unde de renunțare. Este inconștient, dar eu caut speranță.

-Ajutor! Cineva! Chemați ambulanța! Țip, urlu, dar nimeni nu mă aude, toți trec nepăsător.

Jackson și Bruno tot stau și se uită, Jackson fiind furios pentru situația actuală.

Caut un punct de sprijin, încerc să-l trezesc, nu poate fi târziu.

-Nu poate să se termine astfel! Te rog, Edward! Nu mă părăsi! Te rog! Îmi pare rău că nu am fost acolo lângă tine! Te Rog! Îți voi aduce toate stelele de pe cer, doar nu mă lăsa! Voi muri eu, dar tu nu poți sfârși astfel! Te Rog! Ajută-mă!

Plâng fără efect, îmi este teamă! Nopatea este tot mai rece, fulgii de zăpadă se înmulțesc tot mai mult, luminile orașului ne cuprind într-o îmbrățișare, dar nu crezusem că aceste lumini, îmi vor fi semn de sfârșit. Lumina înseamnă speranță, dar pentru mine, înseamnă cu totul altceva...