Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul XVII

Ajung în fața casei lui Edward și bat în ușă ca nebuna. Eram obosită și îmi era frig din cauza transpirației. Alergasem până la casa lui Edward. Acesta îmi deschide ușa, iar eu sar în brațele lui, gest la care se sperie. Edward mă ia mai mult în brațe și mă duce în living închizând ușa în urma noastră. Mă pun pe canapea, cu șiroaie de lacrimi pe obraz și înecându-mă în suspine. Edward îmi aduce puțină apă și se așează lângă mine, mângâindu-mi spatele.

-Liniștește, Lena! Îmi spune încet. Ce s-a întâmplat?

-Protectorii sunt pe urmele mele...

-Stai... te referi la acei preoți?

Dau din cap afirmativ, iar el se uită în fața sa gânditor.

-Ce să fac, acum, Edward? Întreb eu disperată.

El stătea și se gândea. Îmi doresc să aflu la ce se gândește uneori, dar nici chiar demonii nu pot fi binecuvântați cu astfel de puteri.

-Cred că,... decide în cele din urmă să vorbească, cel mai bine ar fi să pleci din acea casă. Poate se vor întoarce acolo.

-Și unde să mă duc?

-Te poți muta aici pentru o perioadă...

Sângele îmi înghețase în vene la auzul cuvintelor lui. Să mă mut la el!?

Îmi mâinile între mâinile sale și mă privește adânc în ochi. Acei ochi în care mă pierd mereu. Mă liniștește într-un fel.

-O să am grijă de tine. Voi fi mereu lângă tine, indiferent ce furtună va veni peste noi! Îmi sărută mâinile și mă ia brațele sale. Eu mă așez pe pieptul său, bătăile inimii invadându-mi urechile. Acel mic cântec produs de bătăile inimii sale, mă liniștesc și simt cum toate grijile din jur dispar și suntem doar noi doi în acest univers misterios și infinit.

-Odihnește-te! Sunt aici lângă tine și voi fi mereu!

***

În dimineața următoare mă trezesc culcată pe canapea cu o pătură peste mine. Edward vine din bucătărie întâmpinându-mă cu cafea și omletă.

-Bună dimineața! Îmi spune și mă sărută dulce.

-Bună dimineața! Răspund eu.

-Mănâncă liniștită. În curând trebuie să ne ducem la școală.

-Dar nu am la mine haine de schimb și cărțile. Spun realizând că venisem aici, fără a ști că mă mut, fără nimic.

-Am vorbit cu Alice și-ți va împrumuta niște haine și cărțile, iar eu îți împrumut niște hârtii și creioane și un rucsac.

-Mulțumesc! Spun și dau un mic sărut.

Mănânc repede și iau lucrurile împrumutate de Edward, după care urcăm în mașină. Drumul fusese foarte liniștit și deranjant pentru mine, mă gândeam încontinuu la seara trecută. Edward parcă sesizând neliniștea mea își așează o mână pe a mea strângându-l ușor.

Ajunși la școală, Alice ne întâmpină, îmi dă o plasă cu haine și mă trage după ea în toaletă, unde mă și schimb în blugi negri simpli, și un hanorac negru, tot simplu. Alice era îngrijorată pentru mine, văzusem asta în momentul în care mă ia la întrebări dacă sunt bine sau sunt rănită. Nu pot minți, dau din cap negativ, iar ea mă cuprinde într-o îmbrățișare și mă alintă, cum făcea mătușa Alison când nu mă simțeam bine. Doamne! Iar îmi dau lacrimilr. Se pare că mătușa Alison va rămâne mereu imprimată în memoria și inima mea. E neobișnuit să nu-i simt prezența, să nu-i aud vocea.

Întrerupând micul moment de jelire și alintare, ne luăm lucrurile și ne îndreptăm spre clase.

***

Deja trecuseră două ore, dar comportamentul elevilor mă sperie. De câte ori eu și Edward suntem împreună elevii încep să șușotească în spatele nostru, însă nu pot auzi ce spun.

-Dă-la pace! Îmi spune Lorena.

-Doar asta pot să facă, spun bârfe și își pierd vremea. Completează Alice.

Eu și fetele suntem în curte discutând, dar chiar și ele observaseră comportamentul ciudat al elevilor. Sunt mult mai ciudați decât de obicei. Eu îl aștept pe Edward care se duse după apă, deoarece nu mă simt bine și mă doare capul.

-Vai săraca! Ești bine, Lena? Aud vocea chițăitoare a lui Scarlet. Super, asta mai lipsea.

Cele trei fete se pun în fața noastră, jucând teatru, ca de obicei. Lisa se pune în genuncgi în fața mea, făcându-se că se îngrijorează, dar știm cu toții că doar se preface.

-Cred că niște apă te-ar prinde bine, stai să te ajut... ia un flacon de apă, scoate capacul și aruncă conținutul acestuia în mine, dar nu simt contactul apei cu pielea, ci două brațe puternice care mă trag în spate și o umbră ce îmi acoperă fața. Mă ridic din brațele necunoscutului și sesizez că cel care mă trase deoparte e chiar Edward.

Se ridică în picioare și își șterge fața udă. Lisa îl nimerise pe el. Îl umilise. Pe mine voia să mă umilească, dar el mă salvase. Mă salvase...

Elevii curioși încep să se adune în jurul nostru, Edward se uită cu scântei în ochi la Lisa, care stătea ca o statuie în fața lui. Prietenel ei deja plecaseră de acolo, abandonând-o. Elevii ia cu forța sticla de la Lisa, scoate un șervețel din buzunarul pantalonir, pe care îl udă puțin și îi dă Lisei. Lisa îl privi în ciudă, iar Edward îi aruncă un mic zâmbet, care ... mi se părea afi una zâmbet fals.

-Ia-l! Spune Edward Lisei. Ți s-a întins rimelul, curăță-l puțin, îți vei strica imaginea.

Nu pot să cred ce tocmai făcuse. Elevii se uită uimiții la Edward în același timp râzând pe seama mea, că Edward defapt su jucase cu mine, ceea ce eu cred. Se jucase cu mine. Nu pot crede asta. După toate prin care trecusem împreună, el are mă trădează. Lisa îmi aruncă un mic zâmbet plin de venin și își întinde mâna să ia șervețelul. Lacrimile încep să apară , iar durerea începea să se accentueze cu cât mâna Lisei era mai aproape de șervețelul umed. Când doar câțiva centimetri despart atingerea și furia din mine, Edward aruncp pe pământul rece șervețelul. Lumea rămâne șocată la gestul lui brusc, la fel și eu. Edward mă prinde de talie și mă trage mai aproape de el.

-Nu am să o las pe Lena nici în ruptul capului. O iubesc mai multe decât orice din lumea asta. Și nu voi lăsa ca cineva să intre între iubirea noastră. Cu astea fiind zise, mă trage după el, părăsind mulțimea, care încă stătea șocată.

Mă duce la mașină și printr-un gest rapid al capului mă îndemnă să urc în mașină. Urcă și el și pornind motorul plecăm Dumnezeu știe unde. El doar conducea și conducea, fără să scoată o vorbă. Mă uit pe fereastră și uimită îmi dau seama că ieșim din oraș. Văd doar clădirile tot mai puține ce se pierd în urma noastră. Mă uit la el, dar nu schițează niciun gest, doar conduce. Unepri mă sperie faptul că nu cunosc omul de lângă mine. Uneori acțiunile lui mă iau prin surprindere, iar loilaitatea lui este pusă sub semnul întrebării. Deodată simt cum mașina se opri. Mă întorc din nou spre el și îl văd uitându-se trist spre un punct fix. Îi apus mâna și el pe a mea. Doar stăteam așa, meditând la diferite lucruri. Eram împreună, mână în mână, iar asta deocamdată îmi era de ajuns...