Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul XV

-De ce m-ai ajutat?

Suntem în oraș, stăteam pe una din băncile pe care le poți găsi în centru. Lorena îmi adusese apă. Acum mă luptam cu curiozitatea mea. Și... cu durerea.

-Pentru că pe mine nimeni nu m-a ajutat când aveam nevoie... și în plus, dacă nu te opream, puteai să distrugi orașul.

-Da. Așa e. Spun realizând, ce tocmai îmi spusese.

-Ce s-a întâmplat, mai exact, în pădure? Întrebarea ei mă duse la gândul mătușii.

Nu știu de să răspund. Mă doare atăt de tare să-mi exprim durerile, dar trebuie să spun ceva. E nepoliticos să ignori o întrebare.

-Nimic special. Decid într-un final să o mint. Dar se pare că nu mă crede, sprânceana stângă ce i se ridicase afirmă acest lucru.

-Poți să-mi spui. Știu că sunt o străină pentru tine și că sunt un vârcolac, dar sunt o ascultătoare bună. Doar nu te-ai lăsat cuprinsă de întuneric, doar de dragul de a distruge, nu-i așa?

Nu mai pot sta acolo să o ascult. Cu toate că părea drăgușă, nu pot avea încredere într-un vârcolac. Nu că nu doresc să vorbesc cu cineva despre luota ce se duce în interiorul meu, m-ar ajuta enorm de mult, dar eu nu sunt un om ca restul, sunt o excepție.

-Sunt bine! Îi spun și o iau în loc înainte să spună ceva.

E incredibil, cum oamneii își mint persoanele iubite, doar să nu îi îngrijoreze. Câtă durere, există în spatele unui simplu cuvânt. „Sunt bine!" două cuvinte cu două înțelesuri.

Alerg acasă, fără să-mi pese de nimeni, fără să-mi pese dacă mă lovesc de cineva, iar dacă mă lovesc nici nu îmi cer scuze. Acasă, ce dulce e acest cuvânt și ce protector. Acasă, unde crescusem. Acasă, unde locuia singura persoană ce mă întâmpinase și mă iubise. Acasă, unde singura persoană iubită mă alintase când plângeam, mă făcuse să râd, când eram nervoasă sau tristă. Acasă, care niciodată nu va mai fi la fel. Acasă, care acum era doar o casă rece și lipsită de orice urmă de iubire și bucurie.

Deschid ușa casei și intru în încăpere. Sunt întâmpinată de un Edward îngrijorat care mă ia în brațe. Mă simt protejată în brațele lui. Aveam nevoie de o îmbrățisare. Fără să-mi spună, mă lasă din îmbrățișare și mă trage până în living. Mă așez pe canapea, iar se duce în bucătărie, ca mai apoi să se întoarcă cu o cană de ceai. Ceai de ghimbir, preferata mătușii. Cu lacrimi în ochi, beau puțin din ceai, ana o pun pe masa de sticlă și îmi pun capul în poala lui Edward, care îmi înțelege durerea, răspunzând cu mângâieturi pe cap. Aveam nevoie să mă alinte. Îmi aducea aminte de mătușa care mă alinta în nopțile de iarnă când aveam coșmaruri sau când eram agresată. Acum fiecare lucru și colț din această casă îmi aduce aminte de mătușa, iar acest lucru mă doare mult mai tare.

Eu ți Edward doar stăteam așa, fără să vorbim. El mă alinta, eu plângeam. Pierderea mătușii este cel mai dureros lucru. Însă, în sinea mea mă bucur că îl pe el în preajma mea...

***

Cel mai greu lucru este să mă duc la școală când și așa sunt cu morala pe podea. Aglomerația mi se pare mult mai mare decât de obicei, iar gălăgia îmi invada urechile dându-mi dureri de cap. Nu aveam chef de nimc. Aveam nevoie doar să stau închisă în ca,era mătușii câteva luni, izolată de lume. Dar mă lăsasem convinsă de dragul lui Edward să vin.

Intru în clădire, însă sunt întâmpinată de Lizzy. De asta mai aveam nevoie. Ea și mica ei amică întorc spre mine, sesizându-mi prezența. Rânjetul ei îmi trimite fiori pe șire spinării. Simt o mână rece ce îmi cuprinde mâna dreaptă. Mă întorc să văd posesorul acelei mâini, dând de ochii lui Edward. Acei ochi la care m-aș putea uita o lume întreagă, pierzându-mă în abisul irișilor lui. Edward le aruncă o încruntătură, însă Lizzy îi răspunde cu un zâmbet disprețuitor.

-Ești gata de revansă, Lena? Aud vocea amenințătoare a Lunei. Mă întorc spre ea, iar zâmbetul ei malefic mă enervează într-un fel. Simt cum furia începe să mă cuprindă și pot vedea cum mici flăcări și umbre încep să-mi cuprindă corpul. Însă, simt o altă mână pe umrii mei, iar tot acel în întuneric dipare. Mă uit la posesorul acelei mâini și rămân uimită când o văd pe Lorena, care le aruncă priviri ucigătoare.

-Eu sugerez să-ți vezi de treabă și să fugi în jurul propriei cozi. Replică Lorena.

Replica se vede că displăcea Lunei fiindcă înjura sub barbă.

Edward și Lorena mă treg din acel loc, făcându-mă să mă îndepărtez de ele, înaintre să creez probleme. Ne ducem într-o sală unde nu sunt elevi și putem discuta liniștitți.

-Mulțumim pentru ajutor, ămm...

-Lorena! Completează Lorena, cânde vede că Edward voia să-i spună numele. Și nu-ți fă griji, nu o să-ți fur iubitul, nu sunt genul ăla de fată. Mă anunță Lorena cu mâinie ridicate în semn de predare.

-De ce mă ajuți de fiecare dată? Nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea așa că trebuia să o întreb.

-Pentru că aveai nevoie de ajutor! Am văzut ce s-a întâmplat în pădure și voiam să te ajut. Sora mea a fost o excepție născută din apă, când și ea a ajuns în acest stadiu, nu și-a putut controla puterea așa că s-a transformat demon, iar cei din Umbrele Nopții iau luat puterile, astfel ea a murit. Îmi povesti cu tristețe și dezamăgire în ochi. Din acea zi, am promis că voi ajuta pe oricine este în această situație, să-mi umplu golul din suflet și să-mi țin promisiunea față de sora mea.

-Cum de sora ta se născuse excepție, iar tu un vârcolac?

-Mama este o excepție născută din speranță, iar tata a fost un vârcolac, însă s-a transfomat în lup să aducă vânat acasă, dar a fost împușcat de către un vânător.

-Îmi pare rău pentru familia ta. Sincerele mele condoleanțe. Mă uitram la tristețea din ochii ei. La fel și Edwrad era îndurerat. Știu cum e să pierzi ceea ce iubești, dar ea avusese puterea să-și continue drumul. Îmi întind mâna sprea, fiind uimită de intenția mea. Sunt Lena...

***

-Deci asta explică multe. Spune Lorena, după ce îii povestisem despre viața mea și toate greutățile pe care le îndurasem. Suntem în bibliotecă, chiulind de la ore. Lorena îmi spuse că mă va ajuta să-mi controlez puterea, însă doar dacă îi povestesc totul.

-Ce crezi? Mă poți ajuta să împiediv transformarea?

Lorena se uită la mine gânditoare, iar pentru o clipă mă gândeam că va renunța.

-Lena! Am spus că te voi ajuta. Dar aici nu eu te pot ajuta să împiedicăm transformarea. Eu am să-ți explic ce trebuie să faci, dar totul depinde de tine.