Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul XVI

După ore mă dusesem acasă la Lorena, ca să-mi împrumute o carte în care avea schițe și documentații despre puterile unei excepții. Iar acum sunt pe drum spre casă. Seara se lăsase peste orăș de o oră, iar eu mă plimban pe o stradă slab luminată. Drumul spre casă era lung și mai aveam cam o jumătate de oră de mers, însă nu-mi era frică de violatori sau alte persoane psihopate sau dure.sunt excepție, deci mă pot descurca, dar chiar și așa, acțiunile unei adolescente sunt cele mai dureroase. Acțiunile unui răufăcător sunt o nimica toată în comparație cu ce poate face un adolescent.

Mă plimb pe strada îngustă, slab luminată, cu gândurile atente la casele sărăcăcioase, pentru a-mi alunga gândurile întunecate, la sfatul Lorenei. Aceasta este partea săracă a orașului, unde locuieesc mai mult familiile cu condiții nefavorabile.

Din spate se face auzit un zgomot asemănător unei sticle sparte. Însă nu mă sperie acel zgomot și îmi continui drumul liniștită ignorând orice sunet. Ignoranța mea durează până în momentul în care mă trezesc cu doi bărbați în fațamea. Amândoi sunt îmbrăcați la fel ca preoții ce mă face să mă uit la ei în ciudă. Cel din stanga mea, are părul lung, până la umeri, arăta ca un om de vârstă mijlocie, cel de lângă el, arăta mult mai bătrân, cu părul întins pe spate.

-Cine sunteți? Întreb eu, văzând că doar stau în loc.

-Sunt domnul Kensigton, șeful protectorilor, iar cel de lângă mine este asistentul meu, doamnul Ginger. Suntem aici să te luăm cu noi. Ai efectuat multe greșeli, și având în vedere că eșeti o excepție, vrem să te luăm sub aripa noastră, să te ajutăm să-ți remediezi greșelile.

Nu îmi venea să cred urechilor, ce spun acești doi clovni îmbrăcați în negru!? Știu de protectori. Sunt preoți care „au cuvântul lui Dumnezeu de a scăpa lumea de demoni și de ființele întunericului", dar nimeni nu credea că într-adevăr asta fac. Însă, din cele auzite, sunt niște oameni malefici care se folosesc de puterea lor.

-Te rog, dragă! Vino cu noi, iar noi te vom ajuta să mergi pe drumul cel bun.

-Nu mă duc cu voi niciunde! Spun și sar invocând magia focului albastru și țintindu-i, înce cel ce spunea că este șeful protectorilot, domnul Kensigton, face o vrajă de blocaj, iar asistentul său mă țintește cu o săgeată din foc și cenușă. Săgeata Iadului. Reușesc să mă feresc și aterizez fără griji. O iau în goană spre nu știu unde, cu doi nebuni pe urmele mele. Aruncând vrăji sfinte spre mine, reușesc să mă feresc fără griji. Invoc dragonul de foc, și-i poruncesc să scape de cei doi clovni, însă spre surpeinderea mea, Kensigton îmi oprește dragonul invocând un înger de cristal. Iar lumina orbitoare ce se produse, mă ajută să dispar din raza lor vizuală.

Alerg spre casă speriată. Dacă aceștia doi reușiseră să îmi oprească una dintre cele mai puternice vrîji, atunci sunt capabili de orice.

Intru în casă și încui ușa bine, închid și geamurile, sting luminile și trag draperiile. Mă duc în camera mătușii și mă ascund în dulap. Nu aud nimic, doar zgomotyul produs de mașinile care trec pe lângă și bătăile sporite ale inimii. De obicei nu îmi e frică de înfruntări sau de dușmani, dar asta e mult prea mult pentru mine. Deși pari a fi niște handicapi ieșiți din spitalul de nebuni care aleargă de colo-colo cu crucea, într-adevăr sunt niște persoane puternice, iar asta mă sperie și pe mine. Am experimentasem că nu e de glumă cu acești oamnei. Dacă acum nu mă urmăriseră, mă vor găsi data viitoare.

Tresar la ringtonul telefonului și mă grăbesc să închid telefonul, de frică să nu mă găsească dacă sunt în casă, însă numele ce se afla pe ecranul telefonului îmi ușura bătăile inimii.

-Edward! Îi rostesc numele, începând să plâng. Am nevoie de tine!

-Lena! Ce s-a întâmplat? Stai vin la tine, unde ești? Răspunde îngrijorat.

-Nu, nu veni! Mă duc eu! Îi spun și închid apelul.

Nu-l pot trage în asta, dar am nevoie să mă ajute. Nu pot sta în casa asta, știind că protectorii sunt pe urmele mele. Ăștia nu se lasă cu una cu două.

Mă ridic și ies din dulap, după care ies din casă, lăsând totul așa cum venisem acasă, lăsând impresia că nimeni nu e acasă.