Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul II

Acum doi ani:

Ceasul sună de ceva vreme. Mă ridic, tremurând, să închid alarma telefonului care nu încetează să sune, E prima zi din al treilea şi penultimul an de liceu. Ar trebui să mă scol şi să mă duc să mă aranjez pentru a nu întârzia, însă eu doar stau în pat, sub pătura moale uitându-mă în gol. Nu am chef de un nou an de chinuri şi înjurături adresate mie. Fiecare an începe exact la fel: intru în clădirea şcolii, priviri şi şuşoteli ce mă urmăresc la fiecare pas şi, cel mai rău, Lisa care îmi pune piedică şi mă stropeşte cu apă.

Aud bătăi în uşă urmat de scârţâitul semisilenţios al uşii, dispoziţia mea devine mai bună când văd intrând femeia care îmi luminează zilele:

-Bună, dragă! mă salută în timp ce se aşează pe patul mea pentru a mă îmbrăţişa

-Bună, mătuşă!

Avea peste 45 de ani, însă în ciuda vârstei părea mai tânără decât se arată. Avea ochii albaştri ca cerul, părul ei scurt şi drept o lăsa mereu liberă, fluturând, faţa ei lipsită de machiaj îţi transmite lumina şi căldura unei inimi curate şi mereu sincere, Însă ce îmi place cel mai mult este vocea ei, ce emană grija unei mame. Mă ridic în fund şi mă uit în ochii ei ce par a fi îngrijoraţi. Ştia de situaţia mea socială la şcoală şi simt vinovăţia ei că nu poate face nimic în legatură cu asta. Însî nimeni nu se poate aştepta ca excepţiile şi muritorii să trăiasca în pace.

-Lena, draga mea... .Ştiu că nu doreşti să te duci la şcoală şi vrei să iei o pauză de la cursuri anul acesta, dar gândeşte-te bine, vei arăta tuturor că eşti slabă. Nu te lăsa influenţată de acţiunile lor.

- Cam ai dreptate.

- Îţi promit că după ce îţi termini anii la şcoală, am să te duc cu mine în excursii. Vom pleca din acest oraş, şi vom vizita multe alte ţări şi oraşe.

- Serios!?

-Da! Doar noi două şi drumul spre necunscut.

Îi arunc un zâmbet dulce şi o iau în braţe. Mă simt protejată în braţele ei. Îmi povestea de multe că că în copilărie voia să lucreze ca ghid de turism, însă viaţa o făcuse o afaceristă la o companie de marketing. Dar avea să-şi îndeplinească visul în curând. Am să-i împlinesc visul.Mă lasă din braţe şi se apropie de uşă.

-Acum te las să te pregăteşti, bine?

- Bine.

Aruncându-mi un mic zâmbet, iese din cameră.

Mă dau jos din pat şi mă duc la baie să fac un duş scurt şi relaxant. Când ies din baie mă duc la dulap, din care îmi iau un tricou alb şi blugi mai deschişi. Mă încalţ cu botinele maronii, îmi iau geanta, căştile, telefonul şi nişte caiete şi mă duc în bucătărie să iau un măr din bolul cu fructe, luând rămas bun de la mătuşa, ies din casă mergând pe drumul cel lung până la şcoală. Nu am chef să mă grăbesc azi, oricum se întâmplă aceeaşi „tradiţie". Îmi pun căştile în urechi şi ascultând muzica la maxim, îmi mănânc mărul. Fiind pierdută în versurile melodiei, nu observ că drumul se terminase şi era să intru cu capul în poartă.

Traversez mica stradă cet rece prin curte, de la poartă până la clădire. Curtea este plină de elevi agitaţi, fiecare văzându-şi de treabă, asta până prezenţa mea fu observată. Ochi furioşi, dezgustaţi, batjocoritori şi reci sunt aţinite asupra mea.Itru în clădire, unde este aceeaşi poveste. Nici nu intru bine căci simt cum un picior subţire taie calea picioarelor mele şi mă trezesc culcată pe podea. Simt cu un lichid rece este vărsat pe mine şi o voce piţigăită îmi străpunge timpanele.

-Ai grijă să nu răceşti, dragă. Însă, sunt sigură că după o pneumonie, vei reuşi să te întorci în Iad.

Lumea începe sa râdă, iar eu, cum nu puteam suporta, îmi iau lucrurile de pe podea şi alerg spre baie, unde mă asund până la ceremonia de deschidere.

Cum nu îmi pot controla lacrimile, le las să iasă la iveală. Uneori asta îmi uşurează starea sufletească. Toate acele lacrimi de pe urma batjocoririlor şi jignirilor Lisei, acum, ies la iveala. Simt cum sufletul mă doare şi inima îmi este sfâşiată.

-Toţi elevii să se prezinte in sala de festivităţi pentru cermonia de deschidere a anului şcolar. Anunţă directoarea prin radio.

Stergându-mi lacrimile îmi iau lucrurile şi ies din cabină. Nu-mi fac griji pentru ochii roşii, pentru că oricum nu se văd, deşi am faţa palidă. Cum deschid uşa, mă lovesc de un corp solid şi musculos. Grozav, atât îmi mai trebuia, să mă fac şi mai mult de râs. Aştept ca impactul cu podeaua să apară, însă... cineva mă prinde de talie oprindu-mi căzătura. Ochii mei se pierd în albastrul profund al blondului din faţa mea. Era nimeni altul decât... Edward.

Băiatul îmi analiză puţin faţa palidă.

-Eşti bine?