Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul XXI

-Noi plecăm! Îmi spune Vanessa, referându-se la ea și la prietenele sale.

În sinea mă simt dezamăgită că nu mai pot sta cu ea. Timpul își puse pecetea peste prietenia noastră, despărțindu-ne, dar totuși ne reunisem pentru un scop. Mă bucue că putusem lupta împreună, poate pentru ultima dată. Dar responsabilitățile ei la Umbrele Nopții o așteaptă. Alungând gândurile ce mă măcină, îi arunc un zâmbet, pentru prima dată sincer și din inimă. Ea primește cu căldură acest zâmbet, parcă citindu-mi durerea, mă ia în brațe.

-Mi-a făcut plăcere să lupt alături de tine! Poate ne mai vedem cândva! Aceste cuvinte, mă dor că nu o să o mai văd, dar îmi dă și speranța că drumurile noastre se vor intersecta odată și odată. Îi răspund la îmbrățișare, aruncând toate durerile într-un colț, unde să nu mai scape.

Ne despărțim din îmbrățișare, iar Elena, Carla și Alexa se poziționează în jurul Vanessei. Praf negru ca noaptea plină de coșmaruri și umbre reci apar în jurul fetelor, prinzându-i ca într-o plasă a fricilor, iar ele dispar, vântul luând cu el cenușa formată în urmă, parcă luând orice urmă de amintire a acestei seri și atrecutului.

-Veniți? Aud vocea Lorenei în spatele meu. Mă întorc la posesrul vocii și o văd plină de răni și de sânge, dar totuși voioasă. Lângă ea este Edward, care stă pe una din pietre funerare, odihnindu-se. Avea părul răvășit, iar hainele lui erau murader de praf. Era îngândurat. Își ridică privirea, dând de ochii mei, pentru o secundă simt niște vibrații la contactul nostru vizual, dar mă stăpânesc la zâmbetul lui pe mi-l aruncă.

-Lorena, spune Edward, poți pleca dacă vrei. Eu și Lena vrem să fim puțin singuri. Lorena îi aruncă o privire confuză și care exprimă „Te simți bine sau ești bătut în cap!?". Edwrad parcă înțelegând, îi răspunde cu o privire că totul va fi bine. Lorena dâmdu-se bătut, îmi aruncă un zâmbet și îmi face cu mâna în semn de la revedere, gest la care răspund, după care vârcolaca dispare în umbra nopții.

Edward se ridică, dar se dezechilibrează puțin, însă reușește să-și mențină echilibrul.

-Ce-a fost asta mai devreme? Îl întreb, dar el doar îmi zâmbește.

Mă ia de mână și mă trage în urma sa.

-Unde mergem?

Se oprește pentru o clipă, întorcându-se cu fața spre mine și luându-mi obrajii între palmele sale și mă sărută scurt, dar acesta fu cel mai dulce sărut. Despățindu-se din sărut, mă privește în ochi și cu cea mai mare dragoste și căldură îmi spune:

-Acasă!

Acasă, locul unde nu există Univers sau societate, locul unde există doar noi.

***

Drumul nostru fusese tăcut, dar noi ne înțelegeam din această tăcere și spuneam prea multe ca lumea să înțeleagă.

Intrând în casă, parcă răbdarea noastră se terminase cu apăsarea unui buton, dezlănțuind adevărata pasiune și dragoste pe care o purtăm unul celuilalt. Edward mă prinde de braț și mă trage la pieptul lui. Îi simt bătăile ritmice ale inimii, iar bătăile inimii mele se contopesc cu al lui. Își pune mâna stângă pe obrazul meu, mângâindu-l ușor, în timp ce cealaltă mână a sa se odihnește pe mijlocul meu. Edward mă sărută pasional, sărut la care îi răspund. Își ia mâna de pe obrazul meu și îmcepe să se aventureze sub hainele mele. Din instinct, mă dezlipesc de el, înțelegând mesajul meu, mă lasă de la pieptul lui, luându-și mâna de pe mine.

-Nu ești obligată să o faci, dacă nu dorești! Îmi spune Edwaed, fdar în sinea mea sunt dezamăgită într-un fel, dar mă bucur că nu insistă, însă ce vreau eu? Să-l am. Îi apus hanoracul și practic, îl rup de pe el. Edward face același lucru cu hainele mele. Sar în brațele lui, încrucișându-mi picioarele în jurul masculinității lui. Edward mă duce în dormitor și mă pune pe pat. Mă sărută scurt pe buze, după care se apropie de urechea mea dreaptă, șoptindu-mi:

-Eu chiar te iubesc, dar nu vei regreta?

-Vreau să regret, dar vreau să te am!

Edward își plimbă degetele pe coapsele mele, trimitând mici fiori în tot corpul meu și o dorință chinuitoare de a-l avea. Unul dintre degete se odihnește pe ecel mic punct sensibil, care mă duce în euforie, începe să maseze ușor, mărind viteza puțin câte puțin. Camera se umple de gemetele mele din pasiune.

Mă sărută din nou, după care îi simt masculinitatea cum intră în mine. O durere îmi inundă corpul, dar o durere care devine una euforică și care mă duce în prgul nebuniei. Doar noi doi în noaptea aceasta infinită și întunecată. În cameră suntem doar noi și gemetele noastre, devenind unul și aceeași persoană, dezbrăcați de greutăți și suferință.

După ani de suferință și depresie, în sfârșit mă simt acceptată de lume, deși societatea încă mă urăște pentru ceea ce sunt. Acum simt că viața noastră ia o altă întorsătură, una bună și plină de începuturi noi și schimbări. Deși, unde în adâncul meu, ceva îmi spune să-mi păzesc spatele și pe el. Ceva îmi spune că cineva încă vrea să ne distrugă, cineva încă vrea să ne despartă, cineva încă vrea să ne ia fericirea. Deși dușmanii noștri au murit în chinuri și cenușă, cineva încă ne poartă pică.