Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul I

În prezent:

Luminile Podului Brooklyn strălucesc pe apa îngheţată a Râului Hudson. Primii fulgi de zăpadă îşi fac apariţia, încetul cu încetul, îmbrăcând tot New Yorkul în alb. Luna Decembrie e cea mai plăcută şi mai frumoasă lună din tot anul. Deşi, în această lună e frig şi totul pare pustiu, cum sunt sunt şi eu în interior: cu inima îngheţată şi sufletul gol, dar în această lună sunt sărbătorile: Crăciunul şi Anul Nou. Străzile sunt îmbrăcate în lumini, iar aceste lumini îmi dau speranţa că cineva îmi va lumina sufletul şi va putea topi gheaţa de pe inima mea. Şi totuşi, cine reuşise să facă acest lucru, dar ... nu numai că îmi topise inima, o arse până când nu mai rămăsese nimic din ea, şi mă lăsase să m lupt cu chinul şi cu durerea.

-Lena! aud o voce dureros de cunoscută. Vocea care îmi frânse inima. Vocea care mă ridicase de pe podea, la final lăsându-mă să cad. Vocea care îmi distruse inima. Vocea lui Edward.

Deşi îmi e greu, mă întorc spre locul de unde auzisem vocea lui, dar îmi păru rău că făcusem asta, pentru că niciodată nu doream să-l văd aşa în faţa mea. Picături de sânge îi curg pe faţa sa bronzată, părul aranjat frumos, acum este în toate părţile, hainele îi sunt pătate de sânge, reuşisem să-i văd pieptul rănit şi sângerând, era transpirat si răsuflă greu. Iar în spatele lui sunt Jackson şi Bruno, care sunt tot răniţi.

-Lena! strigă Edward.

-Chiar crezi că o să te creadă, după tot ce i-ai făcut? îi spune Jackson. Ai distrus-o complet.

-Ce? Despre ce este vorba, Edward? îl întreb fiind confuză. Mai exact ce nu aş crede?

Păre că este epuizat, dar simţeam valul de putere şi hotărâre pe care îl emană. Dpă ce trage o gură de aer, încercă să vorbească:

-Jackson şi Bruno te-au păcălit de la început. Nu doreau să se împrietenească cu tine. Voiau doar să te distrugă. Când au aflat că ştiu adevărul, au provocat un accident de maşină.

Din spatele blondului, Jackson râde ca un psihopat, râs care îl sperie chiar şi pe Bruno, şi mi se adresează cu o voce stranie ce mă sperie:

-Tu chiar crezi ce ţi-aş face una ca asta? M-am schimbat, ai văzut şi tu. Am încetat să mă mai i-au de tine, să te privesc ca pe un duşman. Eu te iubesc şi o şti bine.

-Mi-e greu să te cred. Îi răspund, cu o uşoara frică în voce.

-Tu pe cine ai crede? mă întreabă Bruno. Pe el, cel care te-a distrus, sau pe noi, cei care te-am ridicat de pe podea.

Întrebarea lui mă... irită. Dar, văd în ochii lui Edward multe lucruri, printre care recunoscusem şi vina. De se ce simte vinovat, mai exact? Îi părea rău pentru cele întâmplate în trecut? De ce îmi făcuse acele lucruri? Se simte vinovat că îmi pierdusem încrederea în el? Atunci de ce se jucase cu mine? Întrebarea este mereu aceeaşi: de ce?

Stăm amândoi tăcuţi, uitându-ne unul la altul. Zăpada devine tot mai multă, luminile oraşului dau o strălucire infernală zăpezii, luminând noaptea nesfârşită. Zgomotul se estompa tot mai mult în jurul nostru, oamenii şi maşinile evaporându-se. Suntem doar noi doi... doi oameni cândva apropiaţi,acum doar două străini cu amintiri, şi o singură întrebare: Merită să-l cred şi de data aceasta?