Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul X

În sfârşit sosise şi ziua externării mele. Îmi împachetez pijamalele şi toate lucrurile pe care mătuşa şi Alice îmi aduseseră pe perioada cât eram internată.

Mătuşa voia să mă ajute la împachetat, dar Alice o rugase să o ajute în legătură cu ceva, aşa că râzând plecaseră fără a-mi spune nimc. Uneori mătușa se purta foarte ciudat când avea secrete, dar acum era mult mai ciudată ca de obicei. În orice caz, îmi alung suspiciunile şi gândurile, vâzăndu-mă de împachetat.

Aud bătăi în uşă. Mă întorc pe călcâie să văd persoana care fusese posesorul acelor bătăi. Dar parcă, regret că făcusem asta. Acel păr blond ciufiulit, băieţos, dar totuşi cu un aer al masculinităţii, acel ten bronzat, ochii ca albastrul mării, acelaşi vestimentaţie casual, acelaşi buze pline; toate acestea formează persoana care îmi e dragă, în secret: Edward.

Stătea în fața ușii, cu o mână ţinea o pungă, iar cealaltă o ţinea în spate.

-Bună, pot să intru? întreabă el.

-Sigur.

Intră. Se apropie de mine şi îmi dă punga.

-Am auzit de la Alice că sunt prăjiturile tale preferate.

Mă uit în în pungă. Avea dreptate. Sunt prăjituri cu cocos şi lapte.

-Iar asta e din partea mea.

Îmi dă un ursuleţ care era adorabil.

-Mulţumesc! Îţi sunt recunoscătoare!

-Să nu crezi că fac asta doar pentru a-ţi face pe plac sau ceva rău. Se apără el cu mâinile ridicate; ce mi se pare puţin amuzant. Doar... mi se par că nu e drept cum se comportă lumea cu unii; și cu tine. Indiferent de rasă, stil sau că eşti umană pe jumătate, toţi suntem oameni şi suntem la fel.

Asta nu ştiu dacă e adevărat, dar pare să fie de acord cu asta.

-Alice mi- a povestit despre starea ta. Nu ştiu cum ar trebui să spun, dar... însănătoşire grabnică!

-Mulţumesc.

Îmi aruncă un zâmbet de băieţel satisfăcut. Parcă gândindu-se la ceva îşi deschide gura, pentru a zice ceva, dar se răzgândeşte.

-Dacă vrei să-mi spui ceva, atunci te rog... nu muşc.

-Păi... mhm... am auzit din greşeală de la Alice că mă placi în secret, adică nu de parcă i-ai fi spus tu, doar că aşa suspectează ea...

O înjur pe Alice în gând şi pe mine că mă lăsasem distrasă în faţa ei, de prezenţa lui Edward.

-... şi să şti că... şi eu te plac în secret,... uneori mă uitam pe furiş la tine când citeai, sau vorbeai, şi... mă întrebam dacă... ai vrea să ieşi la o întâlnire cu mine?

Cuvintele lui îmi lovesc timpanele ca un ciocan. Simt un val de sinceritate în vocea lui, şi un val puternic de căldură în tot corpul, îmi simt mâinile transpirate şi în stomac simt mii de fluturi cum se agită. Oare chiar auzisem ce tocmai auzisem? (N/A: asta da exprimare)

-Păi... eu...

-Ştiu că nu ai încredere în oameni deobicei, dar te rog să-mi acorzi o şansă. Eu nu sunt Lisa sau Jackson. Nici nu îmi place să stau în apropierea lor. Ai văzut şi tu că încerc să-i evit.

Are dreptate. De multe văd că Edward încerca să fugă de ei, dar are dreptate şi în faptul că eu nu am încredere în oricine.

-Alice a primit o şansă pentru că îmi demonstrase că o merită, dar eu...