Între Viață și Moarte: Lena

Capitolul VII

Curăţ legumele pentru a le pune la fiert. Mătuşa Alison stă întinsă pe canapea şi citeşte o carte de dragoste, sunt cărţile ei preferate. Doctorul îi prescrisese medicamente şi mă rugase să o ţin în pat forţată.

-Mătuşă, nu uita să-ţi iei medicamentele după cină! o anunţ eu din bucătărie.

-Da, da, ştiu. Mi-ai spus de vreo 50 de ori de când am ajuns acasă. Îmi răspunde, mătuşa.

-Şti că te iubesc şi îmi este frică să nu păţeşti ceva?!

-Ştiu! Dar eu te iubesc mai mult!

Aud soneria, şi lăsând legumele şi cuţitul la o parte, ies din bucătărie.

-Cine poate fi? Aştepţi pe cineva? mă întrebă mătuşa.

-Nu.

Iau cheile şi mă îndrept spre uşă, când o deschid Alice mă întâmpină cu o tavă mare de prăjituri.

-Bună! Am adus aceste prăjituri pentru mătuşa ta! îmi spune Alice.

-Oh! Atunci intră!

-Nu deranjez?

-Nu, nu! Intră.

Aşa şi face. Se descalţă şi intră în casă.

-Mătuşa este camera de zi.

Intru cu ea în cameră. Mătuşa fu surprinsă când intrăm cu o tavă plină de prăjituri.

-Sărut mâna! Sunt Alice, colega de clasă a Lenei şi prietena ei! Acestea sunt prăjituri cu mere. Îmi pare rău, dacă va avea un gust ciudat, e prima dată când încerc astfel de prăjituri.

-Bună, Alice! Pot să-mi spui simplu Alison. Mulţumesc, chiar am să gust unul, chiar acum.

Mătuşa ia tava, şi scoate o mică prajitură să o guste.

-Dar, vai! Sunt chiar bune! o laudă mătuşa. Eşti chiar talentată. Dar acum le pun deoparte şi le vom mânca împreună. Alice, rămâi cu noi la cină?

-Desigur, Alison! Lena, te pot ajuta?

-Sigur!

Seara trecea foarte repede. La cină, râsetele fiind nelipsite, Mătuşa avusese parte de o cină alături de familie şi de prieteni, care nu se mai întâmplase până acum. De când mătuşa mă adoptase, prietenii şi familia ei nu o mai vizitaseră de atunci, nici de sărbători, nici de ziua ei, fiindcă sunt o excepţie.

Acum mă aflu în dormitor, îmi aranjam patul pentru a mă culca, când aud bătăi în uşă. Mă întorc şi o văd pe mătuşa Alison intrând în cameră.

-S-a întâmplat ceva mătuşă? o întreb eu.

-Nu, doar că voiam să-ţi mulţumesc pentru această seară. Alice e chiar drăguţă şi se pare că ei chiar îi place să-şi petrecă timpul cu tine.

-Da, mi-am dat seama. Cred că, chiar mi-am găsit un prieten.

-Mă bucur că începi să socializezi. Şi... cine ştie, poate îţi vei găsi chiar şi un iubit.

-Mătuşă! Te rog! Adică, cine ar vrea să fie cu cineva ca mine. Uită-te la mine! Sunt o excepţie.

-Dacă Alice a văzut partea cea bună din tine... şi alţii o vor vedea. E nevoie de timp.

Nu ştiu ce să mai zic. Oarecem are dreptate. Alice... chiar nu mă minte ca alţii...

-Acum te las să te odihneşti. Mâine ai şcoală. Noapte bună!

-Noapte bună, mătuşă!

După ce mătuşa iese din dormitor, sting lumina şi mă bag în pat.

Gândurile îmi sunt tot la acei bodyguarzi şi la acel preot. „Cine sunt? Oare mă urmăresc? Dacă da, atunci de ce?" Dar... simt că parcă îi cunosc de undeva, mai ales acel preot.