Înc-o carte tot degeaba

Stelele au ars

Amestec pur de sânge,suflet și atom
De dragoste rănită ce printre vene-mi curge
Lăsând în urma lor urme dulci de rom
Și-o fericire anonimă ce repede se scurge.

Și dacă fericirea încă nu-mi are nume
Și nici iadul cald nu-și găsește loc,
Nimic nu e mai trist pe această lume
Decât să te arzi cu propriul foc.

Îmi pot simți moartea prea frumos păcătoasă
Se chinuie să zboare,ca pescăruși argintii,
Dar cade mereu abrupt,neputincioasă
Nu-n brațele tale...căci nu ești și nu vii.

Eternitatea unei clipe măsurând-o
În grame de iubire mai ieftine ca un drog,
Dar mai dăunătoare,dar totuși cumpărând-o
Nu te mai simți de dragoste olog.

Dar ce prostii! Iubirea nu-i de vânzare
Dar poți s-o dai...la naiba mereu în noapte
Când mintea și inima poartă război de dominare
Și nimeni nu câștigă, și somnul e departe.

Simt prea mult,prea multe,prea de toți
Și sufletu-mi încearcă să mă păstreze
Dar am pierdut prea multe mii de nopți
Căci partea umană-i făcută să eșueze.

Așa a fost mereu,trebuie să fie așa,și așa va fi
De când îngerul a sărutat un demon și bum!
Apocalipsa-ncepe țipând poezie în ecouri pustii
Ca și mine fără tine,doar uite-mă acum!

Cu-un suflet prea negru ca să-mi mai pese
C-o voce albastră,'nvinețită și buze afumate
Mereu mă-ntorc la ce mă rănește și-mi țese
Copci pe rănile uscate,în fiecare noapte.

Căci ce nu te omoară,te face să-ți dorești
Să fi fost mort,căci amintirile ne distrug
Cu toții avem motivele noastre mai puțin firești
Care se spulberă-n ziuă,în bruscul amurg.

Mi-ai furat respirația din sângerii plămâni
Ai pus-o-n stele,dar și ele-au ars
Mi-ai încălzit venele,dar mi-ai pus ură-n mâini
Prea moartă-s ca să mor,prea vie să te las.