Cât de inestimabilă o viață poate fi,
Dar poate fi scrisă într-un cuvânt...
Și cât de infinită e o simplă zi
Sau câte fericiri se ascund în pământ?
Cât de lungă poate fi iubirea,
Dar se termină și ea când nu mai are strofe
Și cât de adâncă poate fi privirea
În care se ascund mii de catastrofe?
Cât de expresiv să fie un banal citat
În care se regăsește moartea-atât de bine
Și cât de murdar e un suflet curat?
Și câte blesteme o inimă deține?
Câte drumuri croite doar din amintiri
Prin nopțile pustii ce se revarsă devreme
Și vise rămase la jumătate,cu jumătăți de simțiri
Și ecouri distruse ce par să te recheme...
Așa m-am zbătut în lipsa ta precum destinul:
Între un vers de viață și-un sfârșit neînceput
Ca un erou ce-așteaptă să-și înghită pelinul
Fără dor alinat și fără vreun trecut.
M-am opus singurătății de când am dat viață
Am născut poezie și am creat artă
Și am pictat cu noapte într-o dimineață
Și de-atunci orice zi îmi pare că e moartă,
Și-am frânt aripi de păsări și îngerilor le-am dat
Și îngeri fără mâini,dar cu aripi grele
N-au cum să cânte la harpă,așa că le-am cântat
Viața prin toate poeziile mele.
Deci și iubirea și viața încap într-un paragraf
Plin de durere ce nu-mi trece nici cum
Și-am să pun egal între viață și praf
Așa că îmi ajunge aici și acum...
