Înc-o carte tot degeaba

Negru poetic

Am venit. Am văzut. Am iubit...
O mare de negru ce nu pare trist
Doar poetic poate,cu el coexist
În valuri mărețe de care m-am zdrobit.

Și voi fi cu el pentru totdeauna
Și o zi în plus,ca să-i sărut frumosul
Și să-i rețin în veci de veci mirosul
Negru poetic,la fel de alb ca luna.

Simțind că-i respir ultima respirație
La sfârșit de poveste,când se pune punct,
Apoi am o eternitate să pot să îl plâng
Negrul meu color,negrul meu creație.

Îl voi purta în suflet,pe corp și pe buze
Pe haine,în păr,în poezii-n privire
În gând,în boală,în moarte,în simțire
În zâmbet fals de albe muze.

Îl las să piară și să se consume
Căci arta morții îmi pare frumoasă
Magnifică,cu sens,deloc dureroasă
Precum întunericul care lasă urme.

Și acum îl simt de parcă ar fi venetic
Negru mărunt pe care îl iubesc
Un infinit și-o zi în acest nelumesc
În suferințe ce îmi sună deja prea poetic.