Prefă-te omule nebun c-acum vorbești cu mine
Tu muritor c-o viață,eu Moartea fără vreuna
Fără frică de luridice lucruri,ca mine poate-n sine
Comparativ cu tine...te temi prea totdeauna.
Am făcut ca toate alte să pară minciuni
Doar c-un adevăr universal...și da...sunt chiar eu
Mă visezi în blesteme-n suspine și în rugăciuni
Pomenind dramatic un singur Dumnezeu.
Il rogi să te ferească de a mea binevenire,
Dar stai...eu nu întârzii nici înainte ,nici după
Și nicio rugăciune n-aduce dojenire
Și sufletul de trup avea-va să se rupă.
Patetic și monotonal îmi sună numele-n priviri
Disperat,melodramatic, prin voci tremurânde,
Ale tale, păcătos cu mii de denumiri
Ce din pământ te faci, și tot el te ascunde.
Mă-ntrebi de ce nemilostenia mă caracterizează?
De ce nu iert pe nimeni, de ce mai mereu dor...?
De ce pe minut sicrie-ngreunează
Noroiul morților răscoliți din cimitirul lor?
Pentru că...ți-aș explica,dar vei fi prea orbit
De cunoștința pe care eu pot să ți-o ofer
Și-n grabă,faimă,o să te pierzi robit
Mai bine așadar, să rămân doar mister.
Dar și eu cândva eram un lucru pur
Un fenomen nenăscut, de prima rea ispită
De dorința neînfrânată a unui om matur
Din coasta unui zeu, în doi oameni lipită.
Zdrobită a fost atunci încrederea universului
M-a condamnat să fur pământeni ca tine
Și te voi lua acum la sfârșitul versului
Și punct. Sunt mai departe. Sunt Moartea. Tu cine ești,străine?
Și mama mi-e ispita și tatăl mi-e păcatul
Și Dumnezeu mi-e nașul, și stelele,martori
Pe mințile bolnave, eu îmi aștern patul
Prin pânze de regrete, doctori caută factori...
Și îmi repet povestea mai mult prin monologuri
Căci dialog acum n-am să mai port...cu cine?
Prin infinit scriind milioane de-analoguri
Nu-mi pasă cine ești...mereu altcineva. Dar și tu vii cu mine!
