Captivă-ntr-o tulpină rece și distrusă
'Necată-ntr-o secetă plină de ploaie
Aud copacii goi cu ramura plânsă
Cu trunchiul fragil ce stă să se-ndoaie.
Petale strânse dramatic în îmbrățișare
Îmbrăcate-n dureri închise și albe
Suflate profund și încet și-n curând o să zboare
Și-n sângele lor fin vor avea să te scalde.
Și de nu vii acum te mai aștept o viață doar
Și-o să cad din cer,în valuri,în mare
Într-un ecou de iubire ce se-aude iar
În căderea mea în brațele tale...
Și scurge-mi durerea din totdeauna
Picteaz-o pe visul de altădată
Și șuieră șoptit de la fereastră luna
Și nu-ncerca să-mi lipești vaza demult spartă.
Când doi ochi se bat pe-o lacrimă rămasă neplânsă
Când rădăcina se destramă pe loc în fâșii
Pictează-mă cu trandafiri albi pe o-ntregă pânză
Și-apoi privește un mort cu ochii tăi vii.
Cât crezi că suferă un trandafir că nu are corp?
Cum crezi că fragile petale nu intră în delir?
Când n-au ce s-adune din ploaie,vreun strop
Și se ofilesc pe sânge în bălți de trandafir...
Și-n tragedii,nu în noroi, zac îngropată,
Privind bolnavă și strigând "Ajutor..."
În clipe pasive și-n sânge-nlăcrimată
O floare anonimă și fără autor.
Dar eu sunt spinul și frunza și însuși trandafirul
Sunt golul dintre două scurte respirații
Printre care aleargă durerea și-și lasă pistilul
Și lasă invizibil o baltă de creații...
