Înc-o carte tot degeaba

Când gol ești de poezie

Curg cuvinte stranii-n șoapte
În râuri de dezamăgiri
Se izbesc de maluri moarte
Și-mpietrite amintiri.

Plâng răni frenetice de dor
Epuizate de suflare
Și de veșnicul decor
În culori monotonale.

Se aud încet, șoptit
Nostalgic și prea melancolic
Bătăi de suflet obosit
Puțin prea diabolic.

Cad orizontal prin rânduri
Urme din creionul gri
Conturând amarnic gânduri
Ce dispar când este zi.

Și liniștea printre ecouri
Răsună adânc în noapte-n dans
Pictând împiedicat tablouri
Căzând la fiecare pas.

Mănunchiuri de spini cad difuz
Pe la colțuri învechite
Și se sparg în unghi obtuz
Peste inimile-umbrite.

Se-mprăștie vânturi tăcute
În sărut dezlănțuit
Într-un parc cu frunze multe
Între iubită și iubit.

O tăcere spartă și flămândă
După îndepărtări morbide
În care visul să se-ascundă
Printre rânduri lungi și vide,

Se așterne-n vers noptatic
În durerea mult trădată
Ce te lasă mai apatic,
Cu privirea vinovată.

Iar ochii-nveninați și grei
Nu se închid într-un târziu
Degeaba plângi că nu mai vrei,
Nu speli decorul cenușiu...

Și se destramă-ncet morminte
Prin negura căzută-n basme
Prin pierderea sa de cuvinte
Transformată în fantasme.

Și holograme vălurite
Ți-aduc în piept o amintire
Prin înserări prea ofilite
Prin utopia de iubire.

De ce încerc să reînviu?
Să cresc din zâmbetele-mi frânte
Din ce încerc să tot descriu
Prin versurile-mi crunte?

Am să încerc să-ți umplu iar
Lacrimile cu flori de gelozie
Cu un parfum ce-i în zadar
Când gol ești de poezie.