Înc-o carte tot degeaba

Și nu exiști...

După ierni moarte cu frunze prea reci
După nopți înlăcrimate și plânse
După regrete,suspine și iluzii strânse,
Ai plecat iubire și-acum nu mai ești.

Departe de suflet acum în gând te port
Și gândul la suflet îmi zboară mereu
Și-i frânge o amintire cu "tu și cu eu"
Și-aș vrea să te am,dar mă faci să nu pot.

Și lacrimi de sticlă deja de prea mult dor
Mă taie adânc în nevinovăție
Și îngheață poezii pe foi de hârtie
Și enigme labile în mortul fior.

Și-aș vrea să-mi dai sărut cu gust de moarte
Cu gust de oboseală și surâs puțin
Chiar de-acum în brațe eu nu te mai țin,
Dar se va rupe blestemul cândva sau când poate.

Bariere de "imposibil" nu se mai frâng
Rămân în stinse poetice versuri
Distrug respirații,luride universuri
Și trupul îmi ard și peste el îmi plâng.

Și fac un infinit mărginit de strofe,
Un cosmos prăfuit de veșnicia noastră
Ascuns după imensitatea neagră-albastră
Și-un titlu ce ascunde mii de catastrofe.

Și-mi limitez gâdirea ce te presupune
Și-mi scapă controlul și poate iubirea
Și-ajung din nou să-ți întâlnesc privirea,
Dar e doar un vis și-un vis va rămâne.

Și după vieți pierdute-n lumescul finit,
În anotimpuri prescrise de a firii lege,
Te-aștept în sentimente boeme devenite pribege
Și iarna-i aici,dar tu iar n-ai venit.