Holy&Hell✅

Capitolul 19

Holy pov:

-Trezirea, soldat! Mi-a dispărut o iapă și cum mai nou mi-a venit alta, te trimit după ea la căutare. Surată de-a ta, sunt sigur că o găsești repede! Râde bunicul de mine atunci când dă buzna în camera mea cu pușca în mână și urâciosul de Figaro în spate spălându-se pe bot.

-Bine, bine! Doar te rog, data viitoare lasă aia la ușă! Fac din cap și mă ridic gata de plecare așa, în pijamale.

-Ce, pușca mea? Ha! Asta n-ai să vezi în veci copilă! Râde el mai departe plecând mai departe din camera mea.

-Mă refeream la puricos... Mormăi când bunicul deja ajunsese pe hol, lăsându-l pe Figaro încă aici. Dispari, tu, creatură satanică! Şhu! Ieși afară! Arunc eu cu un adidas murdar după motan și primesc un hârâit de mâță care își apără puii de la el.

Mă pregătesc de plecare și o iau la fugă pe scări direct spre hambar. Caut cu privirea boxa liberă și înghit în sec când citesc numele de pe tăblița calului dispărut de aici.

-Beth... iapa aia afurisită! Mârâi eu și o iau la pas spre păduricea din apropiere în căutarea nerușinatei ăleia.

E o poveste chiar amuzantă. Vedeți voi, eu și Beth suntem "prietene" mai vechi. Abia ce o cumpărase bunicul de la un mustăcios african care dădea ferma moștenită de la ta-su vitreg, când aveam eu vreo șase ani și un dinte care mă cam enerva. Dintele respectiv nu voia de niciun fel să cadă, așa că mușcam tot ce apucam tare. Am făcut atâtea urme în scoarța unui puiet de prin livada bunicii pe atunci... ah! Așa. Când am văzut frumoasa creatură patrupedă albă ca neaua, am mers să o mângâi. Era totul bine, până s-a lăsat mai jos să o încalec. Eu copil tâmpit pe atunci, m-am suit și nebuna a luat-o la galop. A început să alerge cu mine în spatele ei prin toată livada, printre copaci, ca la o cursă cu obstacole. Când eram aproape de finalul acelei curse, Figaro - că pe atunci ajunsese orfanul în fața porții bunicilor mei și l-au luat la sânul lor pe puricos - a sărit dintr-un pom direct pe fundul iapei. Afurisita m-a trântit de pământ, mi-a rupt o mână și aproape m-a călcat pe cap când a luat-o la fugă pentru a scăpa de motanul care parcă înfipsese gheruțele în săraca Beth. Spre seară, cu o mână în gips și o durere în fund de la căzătură, am mers să o vizitez pe Beth. Tâmpita când m-a văzut, a făcut ochii mari și mi-a înfipt și o copită în mufă. Așa, să fie treaba făcută bine și eu bine spitalizată. Dintele a căzut! Alături de alți trei de lapte ce își urmau rândul la înlocuire. Aș fi preferat de o mie de ori ca Derek să îmi tragă dinții cu ața decât să înghit o potcoavă de la sălbatica aia. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Figaro a venit pe urmele mele până în hambar în seara aia și mai că s-a tăvălit pe jos în mieunături de numa' - numa' , râzând de mine, care eram leșinată pe jos, cu buza umflată și scuipându-mi dinții mai ceva ca la K.O. De atunci, iapa mi-a declarat război. De câte ori îl ajutam pe bunicul să strângă caii de la păscut, Beth îmi trăgea o dita-i coada în față, așa, ca de salutare.

Ajung o dată cu povestea mea, în pădurice. Caut cu privirea, Beth nu e pe nicăieri. Să încep să o strig?

-Beth? Hai aici animală măcelară de dinți... treci acasă fracturisto!

Nici nu cred că există asemenea cuvânt. Na, l-am inventat eu acuma! Ha!

Aud pași. Mă uit stânga - dreapta și nimic.

Și mă trezesc lovită în fund cu o copită ce mă pune la pământ. Mușc din pământ, scuip niște iarbă și mă ridic furioasă.

-Așa faci? Bine, sper să te mănânce lupii, iapo! Ești o sălbatică și eu una, nu te aduc acasă! Te descurci! Ha, adios, Bethesda! Îi declar zicându-i pe numele întreg și aud un pufnit indignat din partea ei.

Se pune în calea mea, mă privește urât și cu un pufăit în semn de supunere, lasă capul în jos și îmi face semn să urc pe spatele ei.

-Da, că eu sunt proastă să mă mai urc vreodată pe o sălbatică, ca tine! S-o crezi tu! Dacă vrei să vii acasă, mergi la pas o oră cu mine până la fermă! Eu nu urc nici pocnită.

Și iapa mă plesnește cu coada peste față. Își impinge fundul în laterala mea și scoate sunetele ei specifice scuturând din coamă.

-Am zis de pocnit și ai găsit portiță cu plesnitul, ay? Nu urc, Bethesda! Pentru ultima oară, mergi pas cu mine, sau galop spre lupi! Ăia sunt în partea opusă fermei, spre inima pădurii. Drum bun și cale bătută, huligano! Zic și trec de ea mergând spre fermă.

O aud cum pășește în urma mea încet, încercând să diminueze sunetul provocat de copitele ei pe solul uscat și îmi dau ochii peste cap. Mă opresc pe loc întorcându-mă spre ea și ridic din sprâncene.

-Fie, șezi! Îi zic ca pe un ordin.

Se încruntă la mine și mă împinge cu botul în piept.

-Nu mă cocoț pe tine așa, ești uriașă și periculoasă! Șezi dacă vrei să urc și să mergem mai repede la fermă! Îi replic țâfnoasă.

Scoate un sunet de indignare din nou și chiar încep să mă întreb dacă e normal ca un animal ca ea să poată face asemenea sunete.

-Nu am vrut să insinuez că ești grasă! Ești doar foarte dezvoltată! Mai bine? Acum șezi frumos, Beth! Îi zic pe un ton ceva mai dulce și ea face întocmai.

O încalec, o apuc de coama deasă și nebuna o ia la fugă, așa că mă prind cu totul de gâtul ei. Aleargă până la hambar, îndrumată de mine atunci când voia să o ia greșit și când ajunge în hambar, pune o frână mai ceva ca un bolid scump și zbor de pe ea, direct în fân, cu capul înainte ca un struț.