Maestra evadării

[Iubiți de Diavol]

       — Cassian? îi șopti numele, mutându-și palma pe pieptul lui, văzând cum obrajii i se albesc și ochii i-o iau razna pe sub pleoapele adormite. Fii liniștit, totul e bine. Totul e bine.

       Într-o secundă, totul se oprise. Totul luase brusc sfârșit, aerul era încă insuficient. O cădere în gol continuă, continuă. Bărbatul tresări de parcă ar fi fost curentat. Sări în șezut, gâfâind, frecându-și din instinct mâna în jurul gâtului, văzând totul în ceață. Își coborî privirea către mâna ei, simțindu-o pe piept ca pe o alinare, încercând să o poată privi prin ceața genelor, dar mâna ei se retrase imediat, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.

      — Ce spațiu mic..., bâgui.

      — Gata, cavalerule, continuă să-i șoptească. A fost un vis doar, a trecut, rămase pe marginea saltelei, lăsându-și mâinile în poală. Încearcă să adormi înapoi.

     — Nu..., își trecu mâna peste ochi, încercând să își revină. Sunt bine, am dormit. Trebuie să plec, se ridică de pe saltea.

     — Nu, nu poți pleca deja. Adică poți încerca, dar cu siguranță ai nevoie de cheie, iar cheia..., i-o arătă între degetele ei, e la mine. Iar eu nu ți-o dau.

       Așadar, despre asta era vorba. Cassian habar nu avea când ajunsese cheia aia nenorocită între degetele ei, dar cu siguranță ar fi trebuit să se aștepte la asta. Cu siguranță că ea avea un plan, cu siguranță că voia să facă ea o mârșăvie de-a ei. Deja se simțea ca ultimul om, ca ultimul idiot de pe pământ pentru că avusese încredere în ea. Ea nu merita, de fapt, nicio fărâmă de încredere.

      — Malikah..., oftă înfrânt. Sub sechestrul tău? se încruntă. Serios?

      — Sechestru e un cuvânt oribil, se ridică de asemenea. Eu nu vreau să îți fac rău. Vreau doar să te odihnești, să iei o pauză, să nu cedezi. Nu ai dormit nici jumătate de oră și ai vorbit și te-ai zbătut tot timpul.

      — Sigur, zise neîncrezător, deja împins mult la capătul puterilor. Păi în cazul ăsta..., o prinse brusc de talie, aruncând-o dintr-o mișcare pe pat. Venind deasupra ei, îi țintui brațele de saltea, privind-o cu duritate fix în ochi. Dacă eu stau aici, fii sigură că tu nu pleci nicăieri cu cheia aia.

      Icnind scurt la impactul cu salteaua, o șuviță de păr îi traversă chipul, un junghi de teamă lovind-o în piept, înghețând-o. Rămase paralizată, privindu-l cu o scânteie periculoasă de neîncredere în privire. Strânse cheia în pumn, umezindu-și scurt buzele. Nu se așteptase la asta, nu știa cum să reacționeze. Uitase să reacționeze. Uitase cum se face orice.

    — Ce faci? abia vorbi, mai mult cu o umbră de glas.

      Privind-o crud câteva momente bune, încă nu se ridică de pe ea, fără a o pierde din ochi vreo secundă.

    — Îmi băgai mai devreme texte despre încredere și pentru o clipă chiar te crezusem. Chiar credeam că mergem pe încredere, dar ai cheia mea de la temnița asta. Despre ce încredere vorbești? Ori îmi dai cheia și plecăm amândoi teferi, ori...

        Malikah tăcu, strângându-și mai mult palmele în pumni. Nici măcar un cuvânt, nici măcar un sunet. Încerca să își analizeze stările interioare — îi era teamă? Nu, în mod bizar, nu îi era teamă deloc, iar lucrul ăsta era extraordinar, era o extraordinară conștientizare pentru ea. Cassian tăcu de asemenea, furia luându-i locul lucidității. Se simțea fraierit, era epuizat, era ajuns la saturație. Îi simțea încheieturile între degetele lui, îi simțea pulsul haotic, viața curgându-i prin vene. Realiză rapid că face o enormă greșeală, că un astfel de moment de furie necontrolată nu este un aspect pe care Malikah îl va putea trece vreodată cu vederea. Îi văzu și urma rănii ăleia pe piele și sufletul i se strânse noduros.