Maestra evadării

[Îmi place să fiu a nimănui]

Când Cassian porni către zona vizitelor și trecu pe lângă Nereea pe coridorul de acces, fusese pe cale să nu o recunoască. Părul ei era acum frumos îndreptat, arătând mai lung și mai strălucitor, iar chipul său sclipea a încântare, speranță și entuziasm. Ochii săi erau frumos conturați cu un fard de o strălucire discretă, buzele perfect conturate în nude îi păreau mai pline și mai cărnoase, iar parfumul pe care îl lăsa în urma sa...

Cassian ar fi recunoscut parfumul acela citric, dulce-amărui dintr-un milion. Îl simțea în fiecare zi, ba chiar de foarte curând îl simțise foarte aproape de el.

- Hei, Nere, o salută cu amabilitate. Arăți extraordinar, ești gata de vizită? Deja te așteaptă.

- Chiar crezi? se lumină toată. Chiar crezi că arăt bine? păru că îi vine imposibil să creadă.

- Bineînțeles, îi zâmbi. Ești foarte frumoasă.

- Îți mulțumesc, se rușină, obrajii ei îmbujorându-se, dându-și părul după urechi. Malikah m-a ajutat cu tot, m-a machiat cu fardurile ei, mi-a îndreptat părul cu placa ei, mi-a dat chiar și parfum! chițăi, mirosindu-și gulerul uniformei. S-a purtat așa de frumos cu mine... spui că el deja e aici?! Am emoții de simt că mă topesc.

- Da, își păstră zâmbetul. Da, este. Fugi, o să fie bine, distracție plăcută.

- Mă duc! Da, chiar mă duc! se grăbi spre camere, Cassian privind un moment în urma ei. Nu o mai văzuse niciodată atât de fericită. De fapt, nu-și amintea să o fi văzut vreodată și altfel decât fiind la pământ. Rămase cu o stare plăcută cât își reluă drumul, femeile îndreptându-și toate pașii către vizitatorii lor din camerele intime. Galeria se golise, la fel și curtea. Deținutele stăteau la coadă pentru porția lor de dragoste pe repede înainte, emoționate și nerăbdătoare, chichotind și dându-și coate. Din când în când, pe parcursul orelor, Cassian mai privea înspre bandajul din palmă, rememorând la nesfârșit momentul ăla în care o trăsese după el, rănindu-se amândoi.

Era o amintire repetitivă de care nu putea scăpa, un disc stricat care i se tot rotea în minte. Își tot amintea spaima din ochii ei, tremurul mâinilor, parfumul ei, fracțiunea de clipă în care își atinsese accidental vârful nasului de buzele lui.

Mânat de acele amintiri, pașii săi au pornit aproape fără voie spre zona Galeriei, acolo unde bănuia că avea să o găsească. Faptul că ea nu mai fusese vizitată de bărbatul ăla cu cicatrice îl liniștea și îl bucura, pentru că îl enerva până peste măsură să o știe expusă, singură, lângă un alt bărbat. Îl enerva îngrozitor ideea că ea să primească o astfel de vizită. Fugitiv, își aminti când îl văzuse pe Hamadi având trandafirul acela întunecat în mână, urmând să i-l ofere. Malikah lăsase acel trandafir în camera de percheziție, uitat pe colțul mesei pentru obiecte confiscate. Cassian observase că ea nu mai luase floarea după sine, dar dintr-un motiv sau altul, nu îi atrăsese atenția asupra lui. Fie că îl uitase, fie că pur și simplu nu și-a mai dorit să îl ia, ambele cazuri denotau faptul că nu era ceva atât de important pentru ea. Lui Cassian îi plăcea acel scenariu. Nici nu și-ar fi dorit să conteze pentru ea o floare oferită de altcineva.

Ghicise corect. Malikah era o fană a singurătății și a liniștii, astfel că o găsi într-adevăr pe salteaua din patul de sus, cu veșnica ei carte în mână. Părea că numai asta face în fiecare moment. Oprindu-se în pragul celulei sale, Cassian privi peste umăr. Nimeni altcineva nu mai era în apropierea lor. Lovi ușor cu pumnul în zid, de parcă ar bate într-o ușă, cerându-i permisiunea de a înainta. Mai intrase el peste ea și nu avusese o reacție prea plăcută, chiar nu voia să repete experiența aceea. Simțea că reușise, într-un mod straniu, să ajungă la o înțelegere cu ea, să cadă cumva la pace. Simțea că sunt în relații o idee mai bune și chiar nu voia să strice asta. O plăcea la nebunie atunci când nu era nevoit să se lupte cu ea. Ridicându-și ochii din pagini, Malikah îi zâmbi.