Maestra evadării

[Lecția despre scorpion]

Numele meu este Malikah. Și sunt un scorpion.

Scorpionii sunt animale mici de pradă, carnivore, nocturne, înșelătoare și foarte periculoase atunci când le încalci teritoriul sau se simt amenințate. Scorpionii, însă, nu atacă niciodată primii, în ciuda veninului letal pe care îl poartă în sine. Un scorpion te atacă doar dacă îl provoci sau îl rănești - dar te atacă mortal. Victima se zbate de regulă în convulsii înainte de moarte; veninul de scorpion te ucide într-un mod lent și extrem de dureros, iar odată ce te-a înțepat, efectele sunt extreme și ireversibile. Pielea ți se albește, ritmul cardiac ți-o ia razna, veninul ți se răspândește rapid în întreg organismul, provocând salivare excesivă, tremur incontrolabil, febră, senzație de salt în gol, paralizarea membrelor, vărsături, stop cardio respirator în cazul în care otrava îți ajunge mai întâi în inimă sau în plămâni sau atac cerebral în cazul în care ajunge mai întâi la creier.

Oricum ar fi, ești un om mort.

Cercetătorii i-au numit campioni ai supraviețuirii, fiind singura specie de pe Pământ capabilă să supraviețuiască până la trei sute șaizeci și cinci de zile fără hrană sau apă, până la o sută nouăzeci de zile fără odihnă, și până la douăzeci și cinci de ani având leziuni incurabile în exteriorul sau interiorul trupului. Avantajul de a te naște cu veninul în interior este că o altă otravă nu te poate afecta.

Scorpionii sunt imuni și nu dezvoltă instinct matern sau empatic, asemenea altor specii sălbatice. În cazuri extreme, își mănâncă proprii pui sau alți scorpioni, pentru a-și salva propria viață. Ei fac absolut orice pentru a supraviețui și nu sunt cunoscători ai sentimentului de frică, fiind foarte cameleonici și adaptabili mediului.

De asemenea, ei nu își anunță niciodată atacul, nu stau mai întâi la pândă și nu amână momentul. Scorpionii te ucid pe loc, atunci când te aștepți cel mai puțin. De aceea sunt atât de temuți și primejdioși, în ciuda dimensiunilor reduse. Par ființe firave și ușor de zdrobit; dar acest lucru nu este nici pe departe adevărat.

Chiar dacă apuci să îl ucizi, poți să fii sigur că deja te-a otrăvit primul.

Malikah se așeză la masa ei obișnuită de la cantină, cea de lângă perete, cea mai retrasă dintre toate. Nu-i era foame, o durea capul. Mâncarea redevenise alterată și dezgustătoare, dar nici acest aspect nu o interesa prea tare. Nu era nici gurmandă, nici nu consuma prea mult. Mânca doar fructe și legume. În rest, fuma la greu. Asta îi plăcea, acolo nu se putea abține.

Cassian nu era în tură în ziua aceea. Viața lui de dincolo de închisoare o luase oricum la vale bine de tot, și nu știa cum să o mai controleze. Își vizitase mama, dar femeia doar privea fix pe fereastră și nu îi adresa niciun cuvânt, de parcă nu l-ar auzi, de parcă nu ar exista. Cassian se învinovățea continuu pentru starea ei, dar nu avea nicio putere să o îmbunătățească. Ar fi avut atâtea de povestit. Era singura pe care o mai avea, familia lui se rezuma la o singură persoană. Nu avea nici frați, nici surori, nici tată. Se obișnuise de mic cu singurătatea, deși o detesta. Locuia singur de la vârsta de șaisprezece ani și îi era în regulă așa. Nimeni nu îl aștepta, nimeni nu-i cerea nimic. Casa lui era întotdeauna goală, nu-și luase nici măcar un peștișor de acvariu.

Adevărul era că nu dezvolta interes pentru prea multe persoane și nici nu era în firea lui să fie un individ prea sociabil. Se bucura că poate avea încredere în Pedro și mai poate schimba două vorbe cu Palacios. Din când în când, mai glumea cu Luna și se mai certa cu Malikah. Și de fiecare dată când ajungea în apartamentul lui, departe de toți acești oameni, realiză că ei erau cei mai apropiați indivizi pe care i-ar fi putut vreodată asemăna cu o familie. Foarte mult spus, familie, firește. Dar îi plăcea acel cuvânt și nu avea prea des ocazia de a-l folosi. Îi lipseau atunci când nu îi avea în preajmă.