Maestra evadării

[Temnițele trecutului]

• Capitol scris alături de Tasmmyn •

Malikah își aprinse din mers o țigară, îndreptându-se lent către celula ei. Chiar dacă fumatul era strict interzis în interiorul închisorii, ea nu dădea doi bani pe reguli și restricții. Lăsând fumul să-i părăsească buzele, ajunse în dreptul ușii de gratii, aruncându-și pachetul de țigări lângă cartea pe care o citea la acel moment, carte a căror pagini le ordonase toată dimineața. Intrase în celulă fără prea mare atenție la mediul înconjurător. Din când în când, se mai pierdea în șirul gândurilor, dar revenea rapid. De data aceea, își reveni în momentul în care auzi ușa de gratii blocându-se brusc în urma ei. Își îndreptă spatele, luându-și țigara dintre buze cu două degete. Privi apoi peste umăr, apoi se întoarse cu tot corpul. Cassian se proptise în ușă, stopându-i orice inițiativă de retragere.

- Să înțeleg că era urgent, îi spuse imediat ce îl văzu. De ce ești aici?

Rămânând nemișcat, Cassian o studie doar câteva secunde înainte de a-i răspunde. O vedea imediat intrată în starea defensivă.

- Ce ai pățit, hm? o întrebă înainte de a realiza. Cine ți-a făcut ce, de ești mereu în alertă continuă? Nu a trecut nici măcar o singură zi de când te cunosc în care să nu ataci dintr-un motiv sau altul. Nu a trecut nici măcar o singură zi în care să nu te văd pe punctul de a porni un război. De ce o faci? Ce traumă e asta? De ce faci asta? Nu ești niciodată..., oftă, obosită? Nu obosești niciodată, Malikah?

Femeia trase un fum scurt, suflându-l într-o parte.

- Dacă am renunța de fiecare dată când obosim, Cassian..., îi imită răsuflarea resemnată, unde am ajunge? Dacă am ceda de fiecare dată când simțim că nu mai putem? Mai putem și când credem că nu se mai poate. Deci, de ce ești aici? își repetă întrebarea.

- Trebuie să îmi dai cuțitul ăla înapoi. Știu că eu ți l-am dat, dar tot eu trebuie să îl iau. Îmi pare rău.

- Cuțitul? se încruntă. De ce?

- Pentru că nu ai voie cu arme și o știi prea bine, de asta. Pentru că trebuie să-mi fac meseria fără abateri.

- Ai vorbit cu Sandoval, o zise ca pe o realizare.

- Da, am vorbit cu el, recunoscu. Așa că trebuie să îmi dai cuțitul.

- Și dacă nu vreau?

- Atunci va trebui să-l iau cu forța de la tine.

- Nu vrei să folosești forța cu mine, Cassian, râse scurt, negând din cap. Știi asta. Știi că doar dacă mă vei omorî vei scăpa fără să ți-o întorc înzecit. Sigur că ai putea să-mi iei cuțitul cu forța acum, dar nu vei știi niciodată când o să ți-l înfig în burtă. Mâine, poimâine, săptămâna viitoare... vei avea doar certitudinea că se va întâmpla, îl privi fix, cu ochi sticloși și cruzi, ducând din nou țigara la buze.

Părea atât de serioasă încât un fior îi alunecă bărbatului pe șira spinării. Părea atât de sigură încât deja simțea cum sângele i se face sloi de gheață în vene. Da, Malikah vorbea serios. Câte crime avea la activ?

- Nu mă sperii, să știi, avansă lent spre ea. Nu am nevoie de discursurile tale de amenințare, nu mă impresionezi deloc.

- A, nu? rămase pe loc. Vorbește cu Alvaro. El părea foarte emoționat când i-am tăiat scula. Poate mai împărtășiți din emoții, așa, ca între colegi.

- Nu ne împărtășim intimități, nu l-am suportat niciodată, continuă să se apropie, susținându-i privirea. Dacă mă întrebi pe mine, trebuia castrat cu mult timp în urmă, a violat jumătate din închisoarea asta. Dar nu de el mă interesează pe mine acum.