Maestra evadării

[Violenta noastră romanță]

Un singur firicel de aer îi mai despărțea. Nici măcar un pas întreg, poate doar jumătate. Erau la o răsuflare distanță, la nici măcar o fracțiune de secundă unul de celălalt când Cassian aproape își ascultase instinctul ăla răsunător care striga la el să o împingă dintr-o mișcare în camera aia și să o sărute până o lasă fără aer, fără cuvinte, fără haine.

Dar îndată ce brațul lui i-a blocat calea de înaintare pe coridor, mâna Malikhai se feri de gâtul lui într-un gest ușor circumspect, rămânând cu pumnul strâns în aer. Ochii ei erau încă prinși într-ai lui, dar sclipirea lor era brusc una foarte diferită. Malikah nu era nici oarbă, nici dezinteresată, nici fraieră. Oricât de departe s-ar fi menținut de bărbați, știa clar să le recunoască intențiile și dorințele. Știa clar să îi citească, iar pe el îl citise clar încă din primul moment. Știa că îl provocase, pentru că exact asta își și dorise să facă. Știa la ce-i era gândul și tocmai de aceea, preț de o singură clipă, se gândise să-i cedeze. Era un gând nebun, dar totodată rațional.

Malikah fusese o victimă. De obicei, victimele trec prin diferite etape ale manifestării traumei. De la negare, la tristețe, la furie, la răzbunare, la conștientizare, la înțelegere, până la acceptare. Se spune că odată ce înveți să-ți accepți latura întunecată, deja ai o șansă în plus să ieși la lumină. Doar că Malikah rămăsese blocată între două aspecte, mai exact între răzbunare și conștientizare. Da, știa că are o problemă, ba chiar încă una uriașă. De asemenea, știa și că niciodată nu se va simți împăcată fără ca aceia care îi făcuseră rău nu aveau să plătească. Și nu oricum, ci cu propriile vieți de mizerie pe care și le continuau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Și mai știa ceva.

Știa că lucrurile de care majoritatea oamenilor sunt speriați, pentru ea nu înseamnă nimic. Malikah era o neînfricată din multe puncte de vedere, nu se temea de moarte, nu se temea de durere, nu se temea de nimic din ceea ce ar putea reprezenta sfera marilor frici universale. Dar exista ceva care o trăgea în jos, exact ca o ancoră pe care o putea simți în permanență legată de picioarele ei. Exista ceva care o speria îngrozitor. Ceva de care se temea atât de tare încât nu se putea numi neînfricată. Și voia să fie neînfricată. Voia să-și înfrângă spaimele acelea. În acea singură clipă în care îi trecuse prin minte să-l accepte, gândi că el era un om în preajma căruia se simțea de cele mai multe ori în siguranță. Era un bărbat față de care nu rămăsese complet indiferentă, un bărbat de care se simțea atrasă din când în când. Un bărbat care arăta foarte bine, care o ajutase de multe ori, care se purta frumos cu ea. Un bărbat care o putea face să avanseze.

Cassian își înclină ușor capul spre ea, încercând să-i descifreze expresia enigmatică a ochilor. Fiind mai înalt decât ea cu mult, era nevoit să o privească în jos. Gândi că era chiar mai frumoasă privită de aproape. Gândi că s-ar fi retras deja dacă ar fi vrut să-l refuze. Îi zâmbi. Nu, nu o putea descifra. Era paralizată în aceeași măsură în care părea că vrea să fugă. Părea supusă și doritoare în aceeași măsură în care părea violentă și nervoasă. Și adora că nu o poate descifra niciodată până la capăt, făcea parte din farmecul ei bizar.

- Dacă nu am încă un cuțit înfipt în frunte, să înțeleg că îmi dai voie să continui? îi șopti, mâna lui apucând să-i atingă obrazul cu falangele preț de doar câteva secunde înainte ca ea să se ferească brusc de atingerea lui.

- Nu, îi răspunse imediat, așezându-i o mână pe piept. Așa că dacă aveai de gând să îmi ceri favoarea aia acum, mă tem că sunt nevoită să te refuz, îl împinse de lângă ea, Cassian eliberându-i instant calea.

- Favoare? se încruntă, luând distanța de care înțelesese că are nevoie. Aproape că uitasem de ea.

- Păstreaz-o pentru altă dată, bine? se desprinse de ușă, simțind o răceală grea în stomac. Acum nu e un moment bun să vrei orice de la mine, continuă să îl privească, și fără să vrea, ochii ei au coborât către armele pe care le avea susținute la betelie: un baston întunecat și o armă de foc ce cu siguranță era încărcată. Răceala aia se înteți feroce.