Maestra evadării

[Șase sute șaizeci și șase]

     Zidul Despărțirii era aglomerat de o mulțime de prostii mai mult sau mai puțin semnificative. Desigur, pentru tine, care treci pe aici o clipă, nimic din ceea ce vezi nu are vreo însemnătate anume. Ești în vizită. Nu examinezi casa nimănui în timpul unei vizite, nu-i politicos. Nu cauți detalii, nu cauți sensuri, nu pui întrebări. Stai tăcut acolo unde te-a pus gazda să stai. Dar totuși, tragi cu ochiul. Ești curios. E firesc.

      De gratiile mâncate de rugină stau legate sfori colorate, șiraguri de mărgele de plastic, mătănii improvizate, cătușe, plicuri, fotografii, bucăți de material, o parte dintr-un zmeu, cercei, tricouri cu semnături. Lacăte însemnate, cuvinte oarecare, elastice. Oamenii care plecaseră nu aveau mare lucru de lăsat în urmă. Fiecare lăsase ceea ce avea, nimicul lor cel mai important. Femeia privise la un moment dat acel perete în detaliu, timp de minute în șir, de parcă ar fi examinat o operă de artă. Nimic nu o impresionase cu adevărat, deși fiecare obiect reprezenta tot ceea ce a deținut, cândva, cineva, cel mai de preț. La urma urmei, i se părea o prostie, îți atârni orice încropeală de-un gard și te gândești că așa rămâi în memoria colectivă. Memoria colectivă a unei închisori. La naiba cu amprenta ta unică și importantă. Amprentele contau doar în secțiile de poliție și la locul unei crime, în rest cuvântul era o metaforă stupidă care nu desemna nimic.

        În acea dimineață, se așezase chiar lângă acel Zid al Despărțirii. Își aprinse o țigară deja arsă până la jumătate și se lăsă pe vine, trăgând un fum scurt. Își privi uniforma. În mod ironic, i se oferise exact numărul șase sute șaizeci și șase. Numărul prietenului său cel mai bun, simbolul Diavolului. Închise ochii în momentul în care simți că vântul se întețește și devine din ce în ce mai rece și aspru, ca un bici ce îți julește pielea. Când elicopterul de transfer s-a înălțat către cer, vântul a devenit și mai violent. Fotografiile și scrisorile lăsate mărturie pe zid aproape s-au rupt. Părul ei negru jucă în aer, iar sunetul de elice acaparase curtea închisorii, împrejurimile pustii, mintea femeii plină de planuri. Deschise ochii, privind cum elicea puternică taie asimetric razele soarelui ce tocmai răsărea, ca o lamă uriașă de cuțit ce zboară prin aer.

      Rămase cu privirea pe elice, tot mai repede, tot mai sus, taie lumina, bate lumina, taie lumina, bate lumina. Praful se ridică de la sol și femeia miji ochii. Nu își luase rămas bun. Se gândise că despărțirea nu e chiar pe bune dacă nu își iau rămas bun. Atunci a auzit cum porțile de gratii metalice s-au trântit, sunetul semănând cu un ghem de tunete ce se sparg la unison.

         — Dă-mi drumul! Nenorociților! Dați-mi drumul! îl auzi pe Cassian strigând cât îl ținea gura, alți doi gardieni năpustindu-se asupra lui, prinzându-l cu violență de brațe și de haine. Bărbatul se zbătea și se lupta asemenea unei fiare nervoase, cu venele pulsându-i la tâmplă și sângele năvălindu-i în obraji. Nu îl mai văzuse niciodată așa. Lent, își încleștă degetele de gardul ce îi despărțea și se ridică în picioare, țigara fumându-se singură în mâna ei. Se încruntă. Cassian voia să ajungă la ea. Părea că acela era cel mai important lucru din lume pentru el în acel moment.

        — Nu faceți asta! Nu! Malikah! o strigă, încercând să se elibereze. Elicopterul se tot înălța. Malikah se apropie mai mult de gard, iar Cassian reuși să scape de mâinile colegilor lui care încercau să îl oprească. Alergă spre ea, însă a fost oprit de gardul înalt. Prinse gratiile în pumni și strânse cu putere, vrând parcă să le smulgă, îndreptându-și apoi privirea spre cer. I se tăie răsuflarea, iar femeia rămase cu fața spre el, neîndrăznind să se mai miște din loc. Privi cum gardienii vor să-l ajungă din urmă, apoi cum ochii lui se îndreaptă spre ai ei. O fracțiune de secundă s-au privit unul pe altul.

        Tot în aceeași fracțiune de secundă Malikah a auzit cum, în spatele ei, în mijlocul curții, un trup taie aerul și se zdrobește de beton, ca un sac de oase rupte. Elicopterul se înălța. Vântul era tot la fel de puternic. Din instinct, Cassian își mută mâna peste a ei și îi strânse degetele încleștate de gratii. Era primul și singurul gest de afecțiune pe care i-l arăta, iar acela fusese o reacție inconștientă. Gardienii s-au oprit din alergat. Deținutele au împietrit de asemenea. Malikah nu se întoarse spre trupul căzut. Lumină tăiată.

         Atunci au început țipetele.