Maestra evadării

[Omul armă]

S-a întunecat mai repede decât se așteptau oamenii din curtea spitalului, pentru care trecerea prea bruscă a timpului însemna despărțirea de cei dragi, când vizitatorii trebuiau să se retragă la casele lor mai pustii, iar pacienții, în saloanele albe. Era ca o gară a sufletelor, dar panoul de plecări era tot timpul foarte imprevizibil.

Palacios terminase deja a patra gogoașă cu ciocolată cât timp schimbase tura și ajunsese în aripa opusă a spitalului, acolo unde trebuia să o păzească pe Luna, internată la o specializare diferită a aceluiași spital de primiri urgențe, care în acea noapte era una dintre cele mai păzite clădiri din Madrid. Bărbatul se relaxase imediat ce s-a depărtat în sfârșit de salonul Malikhai, cu pași cât mai repezi, și răsuflă ușurat când a ajuns Cassian pentru a o păzi în locul lui. Cassian gestiona mult mai bine situațiile de maximă tensiune, pe când el se pierdea ca un copil pe care-l scoți la tablă deși nu a învățat absolut nimic, îl trec toate transpirațiile și tace ca un mut. Cassian lua inițiativa, acesta era marele lui avantaj.

Luna era mult mai silențioasă și mai liniștită de când trecuse noaptea atacului, mai ales în acele momente stranii de spitalizare. De Luna nu-i era frică să se apropie, ba chiar o compătimea după ceea ce i se întâmplase cu doar câteva zile în urmă la dușuri. Violențele și abuzurile închisorii erau din ce în ce mai dese și mai crunte, din ce în ce mai greu de controlat chiar și de gardienii bine intenționați - însă aceștia erau mult prea puțini și prea slabi în fața mulțimii de fiare. Totul se întâmplase rapid și fără dovezi, cel puțin, fără dovezi la fața locului, când Luna își dezbracă și ultima haină pentru a face duș. Auzi pașii din spatele ei mult prea târziu, și doar la o secundă distanță o mână i-a strâns părul în pumn și a lovit-o cu capul de peretele ud. A căzut lată pe podea, însă nu și-a pierdut luciditatea. Cât timp ochiul stâng îi era inundat de sângele ce i se scurgea din rana de la tâmplă, un corp greu se năpusti asupra ei cu violență și poftă bolnavă, întocmai ca un animal sălbatic în mijlocul sezonului de împerechere.

Violul a fost scurt, însă foarte violent, iar Luna nu reuși să îi distingă identitatea atacatorului nici până în acel moment; spaima o orbise și o înghețase. A fost transportată la spital abia în dimineața următoare, când colegele ei au început să intre în baie pentru dușul de dimineață, țipând după ajutor imediat ce o găsiseră goală într-o baltă de sânge, cu capul spart și privirea tulbure.

Iar aceste lucruri se întâmplau tot timpul. De data aceea, fusese rândul ei.

Sticla de apă plată căzu din tonomat direct în mâna lui Cassian, care era plin de nervi, obosit mort, stresat până peste măsură și simțea o nevoie absurd de puternică de a fuma cel puțin un pachet întreg de țigări în următoarele maxim cinci minute pentru a nu exploda ca un balon.

Își trecu degetele peste pleoape și luă drumul înapoi pe holul gol către salonul Malikhai, auzind vocea lui Palacios prin stație, care se plângea fără încetare de tura de noapte și de lipsa de mâncare caldă și decentă în spitale.

- Plecăm la prima oră, nu? îl întrebă după aceea, după un oftat cu năduf.

- Imediat cum crapă de ziuă, duse Cassian stația la gură. Nu-i dau ticăloasei ăsteia ocazia să fugă.

- Cum ar putea? E sub pază, o vedem imediat, îi răspunse cu gura plină. Cassian râse din mers, negând amuzat din cap.

- Vrei să spui că eu o văd, tu ai fugit în partea opusă mâncând pământul.

- Nu neg asta, râse și el. Oricum tu faci o treabă minunată cu ea, aproape că nu ești în pericol să-ți dea foc. Sau să... știi tu. Nu mai zic acum. Ce a pățit Alv.