Maestra evadării

[Îmblânzirea scorpionului]

Malikhai nu îi plăcuseră niciodată oamenii grăbiți. Gesturile lor bruște și lipsite de coordonare rațională îi îngreunau instant puterea de discernământ și îi blurau instant gândirea lucidă. Serile și diminețile erau cele mai grele, pentru că erau și cele mai gălăgioase și aglomerate momente ale fiecărei zile. Diminețile în care femeile se îmbulzeau la micul dejun, înghesuindu-se pentru o porție, dându-și coate și frecându-se unele de altele; și serile, serile în care jandarmii le invadau grosolani celulele și trupurile, fiecare centimetru interior și exterior. Ura atât de mult acel gen de momente.

Cassian nu avusese timp nici măcar pentru a o căuta cu privirea în bezna carcerei, durase doar o singură clipă până când corpul să îi încremenească. Un singur pas până la a simți un ascuțiș rece adâncindu-se în pielea gâtului său. Fusese totul în doar o fracțiune de secundă. Atunci nu mai avea mințile luate și sucite, atunci nu mai se pierdea la gândul ei. Atunci era vorba de viață și de instinctul de supraviețuire. Atunci, exact în acea fracțiune de secundă, Cassian avu o urâtă, dar probabil evidentă conștientizare.

Malikah Zahir l-ar fi ucis fără să clipească. Ei nu-i păsa de viața lui, doar lui îi păsa de a ei. Îngheță.

- Pe toți sfinții, Malikah, bâgui. Lasă ăla jos.

- Dacă te mai apropii de mine, vorbi pe un ton sinistru, îți tai gâtul, rămase cu ciobul în poziție de atac. Jur că-ți tai gâtul, Cassian.

- Sunt sătul de amenințările tale, o privi cu coada ochiului.

- Nu te ameninț, te informez, răspunse pe același ton, în timp ce pe coridor începură să se audă alți pași și alte voci, toate sonore și libertine, toate dure și înspăimântătoare.

Alte găști de gardieni pentru femeile frumoase, dar condamnate. Ochii Malikhai s-au ațintit instant asupra sursei de zgomot. Știa ce urmează să se întâmple. Ușa carcerei se închisese, amândoi rămânând în beznă totală. Vocile și pașii se tot apropiau, se tot apropiau, până când au ajuns exact în dreptul ușii lor.

- Nu pot să cred așa ceva, șopti bărbatul nemișcat.

Ochii femeii erau deja obișnuiți cu bezna, îi putea distinge clar conturul corpului. El era înmărmurit, iar ea era încă pe punctul de a ataca, și de a o face letal.

- Dacă ieși acum, continuă el, proștii ăia vor tabărî toți pe tine și n-ai să ai timp să ripostezi cu arma și cu rănile tale. Așa că dacă nu vrei să mă ajuți, măcar nu mă încurca și lasă ăla jos.

- Taci, șopti femeia, întețindu-și amenințarea pe gâtul lui. Taci dracului, păru din ce în ce mai furioasă. Crezi că sunt proastă? I-ai trimis după mine să mă închidă, iar acum vă reuniți ca un grup de mârle scârboase ce sunteți ca să terminați ce ai început tu? O să te omor, și când vor intra să se distreze, știi ce vor găsi? Cadavrul tău decapitat, cretinule, se apropie de el fără a conștientiza că o face, atât de aproape încât Cassian îi simți răsuflarea fierbinte pe obraz.

Respirația îi mirosea a mentă și a tutun, combinată cu parfumul ei arăbesc în note florale și citrice. Bărbatul își întoarse extrem de puțin capul spre ea. Îi vedea strălucirea verzuie, crudă și sălbatică a ochilor. Îi simțea precizia mânuirii acelei bucăți de oglindă. Îi simțea căldura emanată de corpul său și mai simțea ceva; simțea că amândoi, în acel moment, erau morți de frică.

- Ai terminat? își făcu un strop de curaj să o întrebe. Ai terminat? Pentru că singura care amenință aici ești tu. Sunt aici să te ajut, nu-ți dai seama? Dacă voiam să îți fac rău, aveam un milion de ocazii până acum. Dacă ies eu, intră ei. Vrei asta? își mișcă mai mult capul, privind-o mai intens.