Maestra evadării

[Înaltele cuvinte către josul morții]

         În urmă cu câteva zile, la micul radio al închisorii Crucea Nopții se auzise o melodie pe care Malikah nu o auzise decât fugitiv, dar pe care o găsise atât de semnificativă încât se mai trezea fredonând-o când și când atunci când se regăsea singură în spatele gratiilor lungi și oțelite. Happy Nation, așa se numea și în mod cert subiectul melodiei nu era în niciun caz despre o societate fericită și împlinită, ci despre nebunia asta absolut dementă a tuturor oamenilor care ar face absolut orice pentru putere, ba chiar ar și ucide. Un om moare în uitare, desigur, dar asta se întâmplă de fapt în fiecare zi. Ideea este că lumea merge mai departe chiar și atunci când îți vezi semenii cu funia bine legată în jurul gâtului, chiar și atunci când îi vezi cum trag să moară sau își doresc să o facă.

          Era noapte acum, iar Malikah nu putea să doarmă. Malikah niciodată nu putea să doarmă, adormea numai atunci când organismul ei chiar ceda din toate punctele de vedere iar ea nu mai reușea să își controleze simțurile din a i-o lua inevitabil în jos, adormea numai atunci când somnul îi devenea de fapt o stare bolnăvicioasă de inconștiență cerută de corpul său. Adevărul era că se temea să adoarmă în închisoare, unde gardienii ar fi putut oricând să dea buzna peste ea în celulă. I-ar fi fost încă și mai greu să se apere dacă ar fi prins-o adormită. Somnul însemna vulnerabilizare, înseamna expunere, înseamna un teritoriu mai ușor de atacat. Să își permită să doarmă ar fi însemnat să riște să nu se poată opune în cazul unui atac. Așadar, în jurul orei două dimineața, Malikah citea. Citise aproape fără oprire de la ora zece noaptea, de când se dăduse în mod oficial stingerea, iar la acel moment tocmai se ridicase din patul său, aprinzându-și o țigară. Era a doua noapte la rând în care Nereea nu se prezentase în celula comună, așadar, era a doua noapte în care ea era singură acolo. Singurătatea nu o deranjase niciodată, mereu o preferase în locul oricărei companii. Ei îi plăcea să fie singură.

          Trase un prim fum, lăsându-și apoi brațele în afara gratiilor, având o ușoară fredonare a piesei ăleia care nu-i mai ieșea din cap. Vârful portocaliu strălucea acum în bezna netulburată a Galeriei adormite, și niciun sunet nu îndrăznea să se facă auzit. Gândurile Malikhai erau împrăștiate în direcții amestecate despre viitor și trecut, despre deciziile pe care le luase și cele pe care nu le luase. Contrar lui Cassian, Malikah nu era deloc genul de om care să se învinuiască pentru lucrurile întâmplate. Malikah știa să ia viața ca atare, să ia lucrurile exact așa cum se întâmplaseră ele, să nu mai poarte grija lucrurilor pe care nu le mai poate schimba. Știa că dacă ceva nu se află în puterea ei, atunci nu ar trebui să lase acel lucru să îi consume energia. Își îndrepta toată energia către viitor, niciodată către trecut. Se înrădăcina adânc în prezent, pentru că știa că momentul prezent este cu adevărat singurul care ne este promis.

           Viața ei, însă, nu ar fi trebuit să arate așa și pe asta o știa prea bine. Viața ei fusese la un moment dat strâmbată de un bărbat netrebnic. Destinul ei o luase la un moment dat pe un făgaș nepotrivit, pe o cale întortocheată. Fusese corect? Fusese drept? Nu, evident că nu fusese. Sigur că fusese o anomalie a destinului, o cruzime din partea universului. Dar tot la fel de sigur era și faptul că nimic nu poate să mai fie de acum supus schimbării. Trebuia să învețe să trăiască exact așa cum îi fusese dat, dacă voia să revină în controlul deplin al propriei vieți, să își tragă din nou ea singură liniile propriei sorți. Duse țigara la buze în același timp în care Cassian și-o stinse pe a lui de zid, din mers.

            Bărbatul era încercănat și devorat de stres. Mama lui fusese legată de pat, dar aproape își rupsese încheieturile încercând să se elibereze din curelele groase din piele tăbăcită. Așa că fusese mutată într-o cămașă de forță, întocmai ca în filmele cu nebuni. Aceea era în mod cert o amintire care avea să-l bântuie pe Cassian mult timp de atunci înainte, o imagine care avea să-i rămână timp îndelungat lipită de retină. Acum era în tura de noapte. Avea să fie și în tura de dimineață, și în cea de după amiază. Avea să le facă el pe toate, avea să facă el absolut totul pentru că numai așa putea fugi provizoriu de propria minte. Își dorea probleme la muncă, pentru a mai uita de problemele personale.