Maestra evadării

[O crimă meritată]

- Ce e ăsta? ridică Malikah cu două degete un pachet congelat din care se scurgeau câteva picături de sânge gros și negru. Victima uneia dintre deținute? Practicați canibalismul?

Bărbatul care le adusese căruțul cu mâncarea ce urma să fie gătită în acea zi era un tip grăsuț și pistruiat, cu niște ochelari caraghioși trântiți pe nasul bondoc și o expresie destul de speriată de chip. Ridică inofensiv din umeri.

- E pui, îi răspunse fără prea mare convingere.

- Dacă ăsta e pui, eu sunt măicuță. Arăt eu a măicuță? îl aruncă zgomotos înapoi în coș. Ce mai e pe acolo? întrebă, lăsându-se pe vine pentru a căuta ea însăși ceva comestibil. O misiune dificilă. Privea etichetele alimentelor și se strâmba nemulțumită, aruncându-le înapoi. Unele erau expirate de peste două săptămâni.

- Nu e vina mea, simți tipul grăsun nevoia să se scuze. Eu aduc ce primesc. Malikah îl privi de jos, după ce căută câteva minute prin alimente alterate și scârboase.

- Auzi, ce salariu ai? îl întrebă, ridicându-se și proptindu-și mâinile în șolduri. Bărbatul se fâstâci. Știa că întrebarea asta n-avea să ducă la nimic bun.

- Las-o baltă, sunt sigură că e de tot căcatul, își răspunse singură, scoțând din mânecă un rulou de bani pe care i-l flutură prin față. Se panică, bâlbâindu-se.

- Doamnă, eu nu pot, nu, eu nu vreau să...

- Hadi, (calmează-te), nu-ți cer vreun Kalashnikov, râse, întinzându-i banii. Doar niște orez, legume proaspete și condimente. Poate și niște carne bună. Hai, ia, numără-i și răspunde-mi.

Grăsunul a stat câteva momente pe gânduri înainte de a apuca banii. Îl mâncau puțin degetele să îi ia, mai ales că avea, exact după cum spusese Malikah, un salariu penibil, plus o chirie restantă de plătit. Își mări ochii.

- Pe toți? se miră. Pentru atât?

- Exact, aprobă. E ziua ta norocoasă, habibi. Acum dispari, trebuie să și gătesc ce-mi aduci. Grăbește-te și nu-mi da țeapă, că te găsesc și te fac tocană. Da? îi zâmbi. Bărbatul se depărtă, având strania impresie că femeia nu glumea.

- Mă întorc, i-a spus imediat, ieșind din cantină în pas alergător.

- Să iei și ciocolată! strigă după el.

Malikah râse în urma lui, gândindu-se că omul acela era probabil unul dintre cei mai tembeli dintre toți cei care lucrau acolo. Adică și cel mai inofensiv. Simpatic, își zise, strângându-și părul într-un coc oarecare la spate. Bucătăria aia era o cocină de metal. Își sprijini talia de marginea mesei, așteptând să vină ceea ce ceruse. Plătise cel puțin de cincisprezece ori suma, lucru care i se părea amuzant și tragic în același timp. Degeaba era putred de bogată, dacă era blocată în văgăuna aia nenorocită. Dar asta nu avea să mai dureze prea mult.

Grăsunul făcu întocmai după cum îi spusese Malikah, nu era pe lista lui de dorințe să o enerveze pe cea mai temută deținută din Cruce. Era prima oară când accepta mită de la una dintre prizoniere, dar se consola cu gândul că o făcuse într-un scop nobil și inofensiv. La urma urmei, niște mâncare decentă nu era o crimă, nu-i ceruse nimic deplasat sau periculos, spre marea lui surprindere. Asta nu înseamna că nu avea emoții. La întoarcere, în drum spre cantină, auzi vocea lui Cassian în spatele lui. Aproape scăpă cele patru plase mari pe jos.

- Palacios, iei o gustare? râse bărbatul, bătându-l prietenește pe umăr. Grăsunul se strâmbă.

- Nu mai râde de mine, știi că sunt la dietă! se apără, fals rănit. Te rog să nu-i spui la Sandoval, ok? Sunt pentru fete. Nu vreau să am probleme cu omul ăla, mă sperie de când a fost pus la conducere. Parcă ar fi strigoi, nu știu.