Maestra evadării

[Cavalerul și scorpionul]

Crucea Nopții era un amestec îngrozitor între nestemate și mizerie. Salvarea era aproape întotdeauna blurată de atac, iar atacul era întotdeauna înăbușit de sânge pur revărsat în galeriile sinistre, neștiute, nevăzute, nedorite. Vorba vine, sânge pur. Sângele deținutelor era murdar și rece. Nu valora nimic. Moartea era în treacăt, agățând de vârful coasei ascuțite uniforme galbene, portocalii și negre. Bătăile în ușa metalică păreau a fi o reproducere îngrozitoare după picătura chinezească. Pe coridor mărșăluiau încă pași grei și apăsați, mici armate înrolate în războaiele interne, nocturne.

În temnițele înfundate, țipete de groază se rupeau din gurile femeilor legate și izbite de zidurile reci. Supunerea. Ce doare mai tare decât supunerea? Revolta. Ce funcționează mai bine decât revolta? Ușile grele ascundeau abuzurile și refuzul. Înrăirea femeilor era tot mai accentuată cu fiecare atingere grețoasă, nepermisă, aspră, dureroasă. Urletele. Deși răsunau din temnițe, rămâneau neauzite. Bezna lua de obicei mințile oamenilor. Malikah se putea concentra mai eficient în haos și întuneric. Atacurile erau mai feroce pe timp de noapte. Și fricile erau mai puternice atunci. Malikah nu era o persoană răbdătoare, din contră. Ura să repete și ura să nu fie ascultată. Nu era deloc o fire permisivă și înțelegătoare, ci foarte impulsivă și imediat violentă. Faptul că până atunci Cassian nu o rănise nu reprezenta o garanție. Faptul că îi luase de câteva ori apărarea nu însemna nimic. Și Hamadi îi luase apărarea de sute de ori, și el o salvase de diavoli și umbre, și el o ferise de rău. O făcuse timp de ani de zile, niciodată nu se trădase cu nimic.

Cu toate astea, tot el îi distrusese viața, tot el îi strâmbase destinul până la absurd, tot el aproape o omorâse. Iar Hamadi era reprezentarea încrederii absolute pentru fetița cu ochii de smarald. Dacă el o trădase în asemenea hal, oricine, absolut oricine ar fi putut să o facă. Și ar fi putut să o facă mai rău, iar Malikah nu își permitea mai multe răni și mai multă durere. Malikah nu își permitea moartea. Ea avea o misiune extrem de importantă afară, nu putea risca să i se curme destinul de un gardian cameleonic și prefăcut. Mâinile ei nu mai tremurau deloc. Nu voia să îl ucidă, ar fi fost o ancoră inutilă. Voia să se mențină în control. Aceea era obsesia. Să mențină controlul situațiilor. Să nu fie niciodată la mâna nimănui. Să nu fie niciodată sub puterea altcuiva. Oamenii o luau razna atunci când simțeau că dețin puterea. Și totuși, atunci cedase în fața lui din nou.

Sau poate că el cedase în fața ei.

Imediat ce liniștea se instaură din nou, Malikah parcă se trezi dintr-o febră de mare temperatură. Își veni în fire, inima ei intrând în făgașul normal. Abia atunci începuse să simtă cu adevărat faptul că se afla în brațele bărbatului, abia atunci începuse să simtă mâna lui mângâindu-i părul și căldura corpului său venind spre al ei, abia atunci conștientizase ce făcea. Nu mai permisese nimănui să o strângă în brațe de mulți ani, nu mai știa cum se simte ca inima ei să bată atât de aproape de a altcuiva. Deschise din nou ochii, cuprinsă de un val de luciditate în timp ce se desprinse de brațele lui.

- Ce dracu' fac aici? se certă pe sine, așezându-i o palmă pe piept pentru a-i impune distanță. Pleacă de lângă mine, vorbi mai încet, privindu-l încruntată și ușor derutată. Cassian zâmbi slab, depărtându-se imediat ce îl împinse.

- Bun venit înapoi, scorpionule, râse scurt odată ce o revăzu revenită la atitudinea ei obișnuită. Se bucura să o vadă din nou fiind mai aproape de ea însăși.

- Cum mi-ai spus? își plecă privirea spre arma ei făcută țăndări, realizând că a rămas descoperită.

- Ce? ridică din umeri. Doar tu ai voie să pui porecle? În plus, ți se potrivește. Eu nu știu ce să spun despre cavaler, dar..., ce să fac? Accept.