Maestra evadării

[Malikah]

     

     Cu șaizeci și șase de zile înainte de Noaptea de Cristal

        — Numele ei este Malikah Zahir, o prezentă inspectorul în vârstă, trântind pe birou dosarul acuzatei, un cazier gros cât Biblia. Este condamnată la douăzeci de ani de închisoare pentru șantaj, furt, deținere ilegală de armament, răpire, sechestru, înșelătorie, vătămare corporală gravă și crimă. Și mai erau niște acuzații, dar, la naiba, le-am pierdut șirul. Femeia e mai rea decât orice răufăcător ați văzut voi vreodată, pe scurt. E manipulativă, egoistă, narcisistă, necruțătoare, șantajistă, violentă și... aici intervine cea mai gravă problemă, mai e și a dracului de inteligentă.

        Cassian râse, ridicându-și ochii de la dosar către inspector.

         — O prezinți de parcă ar fi personajul negativ dintr-un nou film cu Joker, îți dai seama de asta, nu? E doar o femeie. Sunt atâtea în Crucea Nopții, și niciuna nu-i aici pentru că nu și-ar fi plătit ceara la cosmetică. Suntem înconjurați de asasine periculoase, ce e nou în asta? E șase dimineața, ai vrut o ședință la ora asta doar pentru o nouă deținută? Ce, ai visat urât aseară?

        Pedro se încruntă, auzindu-l. Îl cunoștea bine. Știa că nu-i e teamă aproape de nimic și că obișnuiește să trateze situațiile serioase cu un oarecare amuzament. Erau parteneri de aproape doi ani, de când se întâmplase accidentul. De atunci fuseseră ca o familie limitată, ca un tată și un fiu. Doar că Pedro nu avusese niciodată un fiu sânge din sângele lui, iar Cassian nu avusese niciodată un tată adevărat. Se completau bine. Gardienii fie au zâmbit pe sub mustăți, fie au sorbit leneși din cafea la auzul vorbelor lui.

        — Da, am visat. Am visat-o pe nebuna de Malikah trăgându-mi un glonț în țeastă, după ce m-a împușcat în picior anul trecut, îi reaminti, lovind cu bastonul în podea. De atunci mergea doar cu ajutorul bastonului. Zâmbetul lui Cassian pieri. Se lăsă pe spate, pe spătarul scaunului.

         — La dracu', mormăi, dezarmat. Acea Malikah.

         — Câte Malikah cunoști? E una singură. Cea mai rea. Și o să coboare din duba aia peste fix jumătate de oră, arătă spre fereastră. Vreau atenție maximă în Crucea Nopții de acum înainte, să fie clar. Nu vreau morți, nu vreau răniți, nu vreau evadări. Malikah Zahir are în acest moment un singur scop în viață, să scape din închisoare. A evadat de trei ori pe parcursul a doi ani și de fiecare dată s-a lăsat cu foc și sânge. Mult foc, mult sânge. De data asta o ținem în corzi. Nu-i oferim nicio nenorocită de șansă de acțiune.

          — Calmează-te, șefule, interveni unul dintre gardieni. O noapte la carceră și îi băgăm noi mințile în cap, nu, băieți? își întrebă colegii, râzând, iar aceștia l-au aprobat imediat.

           — Știm să îmblânzim animale sălbatice, râse un altul, iar Pedro își trânti de unul singur o palmă peste față. Gardienii din închisoarea aia erau în majoritate niște maimuțe și știa prea bine lucrul ăsta. Oftă, privind ceasul de pe perete.

           — Am zis că nu vreau morți și răniți, ce, sunteți surzi? N-am chef să vă culeg cu fărașul de pe jos. Idioților, mormăi, întorcându-le spatele și șchiopătând spre ușă. Ședința s-a terminat, zise ceva mai tare, ieșind pe hol. Cassian își luă geaca de pe spătar și îl urmă imediat. Nu-l mai văzuse de mult atât de îngrijorat. Îl bătu pe umăr.

           — Unde te duci, bătrâne? îl întrebă detașat.

           — Să mă bucur de ultimele momente de liniște din Cruce, mormăi din nou. Să fumez o țigară la aer.

            — Credeam că te-ai lăsat de fumat.

            — Și eu la fel, ridică din umeri. Apropo, ai o țigară?

             — Ești un bătrân dement, râse amuzat, oferindu-i o țigară din pachetul lui. Nu-ți face bine tutunul la sănătate.

             — Lucrez în poliție de douăzeci de ani, sănătatea mea e deja făcută tocăniță. Dar mulțumesc pentru grijă. Și pentru rahatul ăsta, îi făcu semn să îl ajute cu aprinsul țigării. Odată ieșiți în curte, văzură soarele cum răsare în spatele gardului înalt de gratii. Același soare palid și fragmentat, a cărui căldură nu se făcea resimțită niciodată până la ei. Pedro trase un prim fum și tuși.

            — Ți-ai cam ieșit din formă, nu? glumi Cassian, încercând să îl detensioneze. Ce-i cu tine? Ce te sperie așa? Inspectorul își flutură mâna prin aer, înlăturând micul nor de fum amărui.

          — Mă sperie că din moment în moment o să avem pe cap o asasină psihopată și cei care ar trebui să mențină ordinea aici sunt niște capete de plută. Capete de plută cu familie și copii acasă. A ucis doi gardieni în fosta închisoare, și să nu crezi că s-a călugărit pe drum. Aducem aici o bombă cu ceas. Nu știu în fața cui și când o să bubuie, dar știu sigur că cineva o să sfârșească și acum cu creierii pe pereți.

            — Crucea Nopții este o închisoare pe maximă securitate, Pedro. E un Alcatraz în toate sensurile. Te porți ca o spaghetă la fiert, mă enervezi.

            — Spaghetă la fiert e mă-ta, râse bărbatul, trăgând încă un fum. Tu mă enervezi, i-o întoarse. Așa vorbeau ei mereu.

             — Uite, îți promit că o să am grijă ca tipa asta să nu mai facă alte victime, bine? O să fiu cu ochii pe ea. Dacă e nevoie, o ținem numai la carceră. Îi bag clătite arse pe sub ușă și n-o mai scot în următorii douăzeci de ani.

           Pedro se pregăti să îi răspundă, însă privirea i-a rămas ațintită asupra dubiței cenușii ce tocmai intra în curtea închisorii. Exact în acel moment, soarele se ascunse în nori, afară întunecându-se aproape subit. Pedro se sprijini mai bine în baston. Semn rău, își zise. Cassian tăcu, privind în aceeași direcție.

         — Și uite că o luăm de la capăt, oftă inspectorul, duba tot apropiindu-se. Ține minte regula de aur, fără nicio informație personală. Nemernica asta e în stare de orice ca să-și atingă scopul. Nu lăsa garda jos niciodată în fața ei.

        Dubița opri, jandarmii înarmați coborând asemenea unor soldați și deschizând lateral portiera din spate. Cassian făcu din instinct un pas înainte, vrând s-o vadă personal pe cea despre care auzise atât de multe. Pedro rămase pe loc.

        În secunda următoare, cu perechea de cătușe bine strânsă la spate și cu gleznele înlănțuite atât cât să poată merge doar pas cu pas, escortată de doi jandarmi de-o parte și de cealaltă, o văzu coborând. Purta uniforma vechii închisori, uniforma cea neagră. Negrul îi diferenția pe cei considerați extrem de periculoși, era purtat doar de aceia acuzați de fapte deosebit de grave. Cei de care trebuie să te temi. Femeia sări din dubiță și privi în sus, spre cer. Cassian o fixă cu privirea.

          Era destul de slabă, de firavă din punct de vedere fizic. Părul întunecat îi era drept, șuvițele mișcându-i-se în jurul chipului pe măsură ce începea să adie vântul. Își coborî apoi privirea, uitându-se cu un calm desăvârșit în jurul ei. Jandarmii o găbeau spre punctul de primire. Ea mergea voit cât de încet putea. Sfidarea i se citea în orice gest. La un moment dat, chiar înainte de a urca treptele de la intrarea în aripa unu, ochii femeii s-au oprit asupra lui Cassian. Simțise că e privită. El nu a dat înapoi, o fixă fără ezitare.

        Ochii Malikhai erau mari, strălucitori, de un verde crud și rece, genul de privire care îți despică pieptul și îți împietrește inima din primele clipe, care îți face pielea de găină și te amețește de parcă te-ar fi înjunghiat.

         O privi până ce ușile de metal s-au închis în urma ei, dându-și seama că Pedro nu exagerase deloc cu avertizările. Își umezi vag buzele, simțind cum sângele i se făcuse sloi de gheață în vene.