Maestra evadării

[Pescarul mâncat de pești]

     Cu un gest plin de nervozitate prea mult reprimată, Malikah își șterse cu podul palmei sănătoase câteva lacrimi care o enervau pe obraz. Era atât de furioasă pe ea însăși, atât de tulburată în calmul ăla etern și intangibil pe care îl mima de fiecare dată cu un talent demn de un maestru într-ale actoriei. Da, Malikah putea fi extrem de bună și de convingătoare la a se minți chiar și pe ea însăși. O făcea zilnic, dimineața, primul lucru atunci când se trezea, și noaptea, ultimul lucru înainte să își îngăduie să adoarmă. Sunt foarte bine astăzi, își repeta tot timpul. Sunt foarte bine astăzi.

     Dar nu era bine. Privindu-se prelung în micuța oglindă din camera de prim ajutor, realiza din ce în ce mai mult și din ce în ce mai devastator faptul că nimic, absolut nimic nu mergea bine, de fapt. Pierdea tot mai mult și mai des controlul asupra propriei persoane, și nimic nu o făcea să înnebunească mai tare decât scăparea propriilor frâie. O asistentă aflată pe tură îi bandajase mâna cu grabă, dezinteres și o formă de teamă mocnită în ochi, înainte de a se face nevăzută după peretele alb. Bandajul deja i se înroșise vizibil, dar nu asta conta acum pentru femeia care se privea fix în oglindă.

     De ce ești atât de palidă și de slabă? De ce trebuie să fii mereu atât de patetică și impulsivă? De ce ai mereu impresia asta idioată că lumea asta ticăloasă chiar îți aparține? Ești jalnică, nu te uiți la tine? Ești jalnică și pentru tot nu este decât vina ta! Aha, a ta. Tu provoci mereu totul, numai tu!

     Pentru unii oameni, trecutul rămâne în mod firesc în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, trecutul rămâne doar o reflexie vagă a ceea ce au fost sau au făcut cândva, ceea ce li s-a spus sau li s-a făcut cândva, ceea ce la un moment dat i-a afectat mai mult sau mai puțin; dar trecutul nu vine niciodată peste ei în prezent, nu vine niciodată sub forma unor valuri distrugătoare care să le smulgă rădăcinile cu totul. Nu, aceea nu era normalitatea, aceea era o manie, o obsesie, un blestem, era o boală fără leac, era la fel de absurd ca o crimă fără cadavru sau ca una fără criminal, la fel de absurd ca o femeie care îl atacă pe cel care a salvat-o sau ca un bărbat care se lasă răpus de o femeie în mod intenționat. Atât de absurd era totul. Atât de...

       — Paza! se auzi vocea disperată a asistentei medicale. Paza, repede! A spart o oglindă! A spart o..., dar palma Malikhai îi astupă imediat gura aia enervantă.

      — Taci dracului din gură dacă mai ai chef să vezi vreodată lumina zilei, îi mârâi lângă ureche, ținând strâns ciobul spart din oglindă în mâna înfășurată într-un prosop subțire din cârpă, găsit aruncat de cine știe când în patul din camera îngustă. Asistenta amuți, simțind răceala lamei pe pielea gâtului.

     — Te implor, bâgui. Am copii care mă așteaptă acasă. Te implor, abia vorbea.

     — Puțin îmi pasă mie de copiii tăi, omule. Vreau doar să taci și să nu-mi stai în cale. Ai priceput? Ai priceput, își răspunse singură, adâncind mai mult lama de sticlă în pielea ei, lăsându-i un mic semn roșiatic. Avea un puternic sentiment de deja vu. Mai trăise asta. Mai urma să o facă din nou și din nou. Asistenta încuviință foarte lent din cap. Malikah simțea cum ambele mâini îi ard de parcă ar fi fost cuprinse în lavă încinsă, de parcă fiecare por i-ar fi luat foc. Adevărul era că multe fuseseră dățile în care spaima îi luase mințile. De asemenea, de la fel de multe ori, rațiunea i se reinstaurase la comandă. Era setată pe modul de supraviețuire și așa rămăsese, blocată de ani întregi încoace.

       — Ce mămică bună, râse cu nervozitate. Bravo ție.

     Luând o cârpă umedă rătăcită pe un scaun, Cassian își bandajă superficial mâna din mers. Abia aștepta să ajungă odată acasă, să stea departe de acel infern al groazei și al disperării. Voia să plece, chiar își dorea să iasă măcar puțin din Crucea Nopții, însă vocea lui Sandoval îi zgâria timpanele ca un glas al conștiinței îngrozitor de enervant. Cârpa aia amărâtă deja se umpluse semnificativ de roșeață atunci când ciocăni cu cealaltă mână în ușa directorului.