Maestra evadării

[Cei blânzi]

Malikah era de părere că în ochii unui copil trist stă toată tragedia lumii. Era aproape seară când se gândea la asta, și deși Luna tot vorbea cu ea de ore bune, ea nu reușea să fie deloc atentă la poveștile nemuritoare ale femeii care fusese atât de drăguță și generoasă încât să își împartă pachetul de acasă cu ea. În închisoare, nimicurile de fiecare zi erau adevărate comori, foarte greu de obținut și păstrat. Nu te puteai bucura de nimic doar al tău, niciodată. Totul era de furat și șantajat, nimic nu-ți mai era sigur, nimic nu ți se mai cuvenea. Dincolo de gratii, apusul colora cerul în nuanțele sângelui proaspăt vărsat.

- Și, oricum, continuă Luna, nu are față de criminală. Ție ți se pare că are față de criminală? o întrebă, mușcând dintr-o felie de chec cu lămâie. Malikah se încruntă, fixând-o abia apoi cu privirea.

- Cine? se dezmetici, ca dintr-o transă.

- Cum cine, arăboaico? Susanna, tipa nouă. Mi-e milă de ea, să știi că eu n-o cred vinovată. Are așa... moaca aia de miel amărât. Are și fetița aia... e și mai groaznic ce se întâmplă având în vedere că are un copil. Un copilaș, măi! Eu mereu mi-am dorit, dar nu am avut niciodată omul potrivit lângă mine, povesti, întinzându-se pe spate pe salteaua incomodă și privind tavanul mâncat de mucegai. Părul ei întunecat s-a răsfirat pe saltea, un mic zâmbet trist apărându-i în colțul buzelor pline.

- Să am un pui de om, să fie doar al meu, să-l pup și să-l răsfăț toată ziua! Să-l sufoc cu îmbrățișări și dragoste..., visă cu ochii deschiși, așezându-și brațele sub cap. Vocea i s-a frânt la final.

Malikah rămase în șezut, dându-și seama de dorința cu care îi vorbea despre asta. Aproape că se simți răscolită, însă își reveni în fire tot la fel de repede pe cât se și pierduse. Pentru prima oară, o vedea pe Luna fiind tristă, fiind absentă.

- Vei fi o mamă grozavă, i-a spus dintr-o dată, fixând-o cu privirea. Și cu adevărat credea asta. Cine altcineva să fie o mamă grozavă, dacă nu cea care își dorea acest lucru mai mult decât oricine altcineva?

- Neah, se întoarse către ea, asta nu se va întâmpla niciodată. Un copil are nevoie de multe chestii, iar eu... la dracu', eu nu am nimic de oferit, râse fără pic de convingere. Ce am eu? Țigări și absorbante. Fac trafic la colț cu ele.

- Te înșeli, îi zâmbi Malikah cu blândețe.. Ai mai multe de oferit decât crezi. Ești bună, ești atentă și generoasă. Un copil are nevoie în primul rând de dragoste, ceva de mâncare se găsește, ridică ușor din umeri. Copiii fericiți sunt copiii iubiți, asta e tot. Ai o inimă de aur, de ce nu o pui la socoteală?

Camera devenea din ce în ce mai întunecată, ceea ce însemna că se apropia momentul în care Luna trebuia să se întoarcă în celulă, pentru numărătoarea de noapte, de dinaintea stingerii. Momentul în care Malikah avea să rămână singură, când nu va mai avea pe cine să asculte și cine s-o facă să uite. Luna se rostogoli pe burtă, de parcă ar fi fost la plajă. Oftă prelung, sprijinindu-și bărbia în palme.

- O inimă de aur... repetă, amuzată. Bine ar fi să fie asta suficient. Viața asta e grea, e o curvă. Dacă ai o inimă de aur, e numai bună de dat la amanet, râse, să-ți ajungă de o pâine. Mă rog, ia zi, tu vrei copii? Cândva, nu zic acum.

- Mai am de stat aici încă douăzeci și șapte de ani, i-a răspuns simplu. Știi cât înseamnă asta? O nenorocită de eternitate.

- Și dacă nu ar fi așa? Visează și tu un pic, arăboaico. Dacă ai ieși de aici mâine? Ce ai face atunci?

Femeia tăcu preț de câteva secunde, secunde însoțite de tunetele ce începuseră să se audă în depărtare, dincolo de gratiile ruginite. Un pui de furtună. Își sprijini spatele de tăblia rece a patului, iar după o clipă de gândire, a decis că cel mai corect ar fi să fie pur și simplu sinceră. Îi era dor să spună măcar o dată adevărul. Îi era dor să aibă un moment de sinceritate în fața cuiva. A ridicat ușor din umeri. Ce ar face atunci?

- Aș avea grijă de fiica mea, i-a răspuns.

- Poftim? se încruntă Luna, evident șocată.

- Aș avea grijă de fiica mea, repetă cu la fel de multă convingere. Asta aș face, dacă aș ieși mâine de aici, își îndreptă apoi privirea către mica fereastră din zidul gros de beton.

Pentru că știa că fata ei frumoasă cu părul ca de mătase și ochii precum două safire strălucitoare se afla acolo, undeva, probabil foarte departe, probabil infinit de departe, dar niciodată suficient de departe încât să o poată uita vreo clipă. Știa că este undeva sub cerul în furtună, așteptând ca adevărul să iasă la iveală. Trebuia să se întâmple și asta până la urmă, nu? Trebuia să se afle și adevărul într-un final, iar finalul avea să vină. Drumul spre sfârșit este întotdeauna o promisiune tacită. O clipă mai târziu, ploaia începu să cadă din cer cu aceeași furie cu care bătea și inima Malikhai în acel moment. Și atunci ploua. Ținuse bine minte fiecare amănunt la marii lor despărțiri.

În același timp, la numai câteva străzi distanță, Cassian intra ud leoarcă în propriul apartament, în care nu mai pusese piciorul de multă vreme. Îl lăsase dezordonat și abandonat, de parcă ar fi fost o casă părăsită. Adevărul era, însă, că și el era la rândul lui tot la fel de captiv în Crucea Nopții pe cât erau și femeile pe care le păzea. Se obișnuise mai mult cu gratiile decât cu draperiile, îi erau mai apropiate lacătele decât ușile de termopan. Se băgă în cabina de duș și nu se mai gândi la nimic, nici la petele de sânge, nici la cuțitul căzut pe podea, nici la revolta de la cantină, nici la discuția pe care o avusese cu Malikah în urmă cu numai câteva ore, dar mai mult decât orice, nu se gândea la faptul că avea să stea toată noaptea singură la infirmerie, rănită și expusă ca o pradă ușoară în mijlocul unei jungle de animale sălbatice, întotdeauna dispuse să muște din tine până la os. Nu se gândise la asta deloc în timp ce se spălă, nici în timp ce se îmbrăca înapoi în uniformă, nici în timp ce își căuta umbrela, întrebându-se de ce mama dracului plecase imediat ce i se terminase tura oricum dublă spre triplă. Poate pentru că locul acela chiar îl sufoca în fiecare zi. Poate pentru că știa că o ia la vale pe o cale greșită și periculoasă.

Era deja în drum spre Cruce când realiză că o dă dintr-o eroare în alta, dintr-o greșeală în cealaltă, din moment ce nici măcar șirul propriilor gânduri nu și-l mai poate controla rațional. Prea ușor permitea obsesiilor să îi întunece rațiunea, prea rapid se abătea de la drumul pe care și-l stabilise. Așa era, de regulă, atunci când intervenea un element perturbator.

Ajunsese înapoi în închisoare odată ce numărătorea se termina, iar colegii lui l-au privit strâmb pentru că nu oferise nicio mână de ajutor, în ciuda faptului că nici măcar nu era tura lui. La ce ai mai venit, atunci, se întrebară, însă Cassian îi ignoră cu desăvârșire. Începuse să se priceapă de minune la a-i ignora pe alții. Își lăsă umbrela aruncată în vestiar, la uscat, și porni către infirmerie fără să mai caute neapărat o scuză plauzibilă pentru asta. Trebuia să se scuze?

Luna închisese ușa în urma ei, lucru care îl împiedica să fie prea silențios. Cu o mișcare lentă, împinse ușa la perete, privind discret înăuntru. Obscuritatea din cameră nu îi permitea să vadă foarte clar înăuntru, însă o văzu stând în pat, ceea ce îi fusese suficient. Nu fusese atacată, pândită, nu fusese țintită încă. Simți o oarecare ușurare în capul pieptului. Trase ușa înapoi, știind că femeia doarme.

Ceea ce el nu știa, însă, era că Malikah nu dormea și nici nu avea în plan să adoarmă prea curând. Știa mai bine ca oricine ce înseamnă să fii în mijlocul cuștii cu lei, ce înseamnă să fii o victimă.

Auzise ușa deschizându-se, auzise pașii de pe hol, dar nu privi nicio secundă spre sursa zgomotelor, pentru că le simțise fiind prea discrete pentru a fi amenințătoare. Îi luase puțin timp să le învețe mersul tuturor - Alvaro mergea apăsat și rapid, mândru, pus pe atac, simțea asta. Îl recunoștea, era pericolul principal. Cassian mergea altfel, nu se grăbea și nu își proptea cu furie pașii în podea, mergea mai lent și mai discret, pășea mai blând; era mai blând el în sine. A știut că el era. Își întoarse capul spre ușă abia când îl auzi plecând, dându-și seama că poate găsi un aliat în cel ce poartă masca unui inamic. Rămase cu ochii larg deschiși, privind spre ușă. Se gândea la poveștile auzite de la Luna și Susanna. Se gândea la fetița tăcută. Apoi, se gândea la fetița ei. Adormi la scurt timp, având acest gând bine înșurubat în minte.

Cassian nu se mai culcă. Își aprinse o țigară, patrulând tot restul nopții, înconjurat de fum și de propriile gânduri. Îi spusese Malikhai că nu o urăște; în mod paradoxal, exact acesta era și lucrul pe care îl ura cel mai mult la ea.