Maestra evadării

[Oamenii răi spun întotdeauna adevărul]

     Cerul se înseninase pentru prima oară după mult timp, însă nimic altceva nu mai era senin în Crucea Nopții. Ziua de vizită din săptămâna aceea se terminase cu țipete și plânsete, cu mese trântite și atacuri fizice, cu întăriri și mult, mult haos. Zilele liniștite intraseră în sac. Avocatul Susannei o anunțase că este la doar un pas distanță de pierde custodia fiicei sale, și deși va face tot posibilul pentru a obține un rezultat favorabil la recurs, speranțele de câștig erau unele destul de slăbuțe. Ceea ce nu era slăbuț, însă, era prețul pe care avocatul i-l solicitase pentru acest recurs, o sumă babană pe care Susanna n-ar fi avut de unde să o scoată în atât de puțin timp nici dacă își vindea ambii rinichi și eventual jumătate din inimă. Situația ei rămăsese pe muchie, iar tatăl fetiței jubila la vederea declinului fostei sale soții. Răul câștigă de fiecare dată în fața celor slabi, nu-i așa?

        Tipul care îi distrusese viața era un bărbat cu umeri lați, burtă de bere, început de chelie și o expresie de hienă flămândă, genul de om pe care după ce îl vezi simți nevoia să îți dai cu niște apă rece pe față și niște clor în ochi. În ziua aceea, venise la vizită cu Maria, fetița lor, pe care o ținea strâns de mână în fiecare moment. Susanna a izbucnit în lacrimi când a văzut-o în spatele geamului, însă ordinul de restricție nu i-a permis să se apropie de copilă la mai mult de douăzeci și cinci de pași. O privi doar din spatele geamului, lipindu-și palmele de sticla rece, imaginându-și că o îmbrățișează, dar sigur că nici acest lucru nu a fost în niciun caz posibil. El o adusese doar pentru a-i răsuci bine de tot cuțitul în rană, și chiar reușise să o adâncească bine de tot. Tatăl model, nu ar fi vrut să își priveze fiica de prezența mamei, dar aceasta este situația, repeta el. Ce să facem, aceasta este situația.

         O trase pe Maria după el de parcă ar fi avut un bagaj de mână, nu un copil, și ieși în parcare, ascunzându-și ochii mici și întunecați în spatele unor ochelari de soare tip polaroid de cel mai prost gust posibil și își aprinse o țigară groasă și maronie, savurând-o odată cu suferința pe care o lăsase în urmă. Maria purta o rochiță galbenă cu margarete albe, săndăluțe negre și o bentiță prostească ce îi făcea urechile să-i stea îndoite ca la spiridușii din desenele animate la care nu mai se uitase de când tatăl ei spărsese televizorul de zid. Își amintea cum s-a spart ecranul, cum i-a bătut inima când a auzit firele smulse și cioburile răspândindu-se, dar nu își amintea și la ce desen se uita înainte ca el să facă acest lucru. Își amintea doar frica, frica era foarte greu de uitat.

        Avea buzele unite într-o linie perfect dreaptă și sentimentul că este vinovată pentru absolut tot ce se întampla rău în lume. Și-ar fi dorit doar să o îmbrățișeze pe mama ei, de care îi era mai dor decât de orice altceva. Avea doar nouă ani și știa că dorul doare. Avea doar nouă ani și știa că își pierduse viața. Avea doar nouă ani și deja suferise cât alții în zece. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar și le reprimă cu o viteză mult exersată. Tatălui ei nu îi plăcea când o vedea plângând. Îl înfuria. Dar ce nu îl înfuria pe el?

        Când acesta s-a oprit la vorbă cu propriul avocat în parcare, i-a dat în sfârșit drumul la mână. Maria simți furnicături pe pielea încheieturii, o strânsese prea tare, și începu să își maseze discret locul dureros. Cei doi bărbați au început să vorbească formalități despre acte și alte ,,chestii de oameni mari", iar copila își îndreptă privirea spre cerul albastru. Apoi, spre zidul cenușiu al închisorii, după care, spre gratiile groase și lungi. În mod ciudat, exact atunci simți cum în vene îi curge o libertate incredibilă. Acolo era mama ei, acolo era mama ei. Își strânse în pumni marginea rochiței, simțind cum floarea de dor ce-i înflorise în piept se transformă într-o menghină otrăvitoare care începe să o sufoce. Tatăl ei vorbea cu avocatul, nu o privea. Atunci fetița a început să fugă, să fugă de parcă viața ei ar fi depins de asta - și nu era adevărat?